[Marc Quinn] caută să-i restituie corpului adevărul intrinsec și demnitatea. Personajele din sculpturile lui nu sunt modele de robustețe, sănătate și armonie. Artistul ne arată că o ființă întrupată are un potențial de expresivitate estetică și fără să aibă aparențe de „erou”, și fără să prezinte o imagine cu forme armonioase – fără să fie întreagă, sănătoasă, viguroasă. Estetica lui se opune celei care interpretează și transfigurează realitatea, fiind una asumat contra-idealizantă.
Din păcate, puțini autori clasici (în sensul larg al sintagmei) se mai predau în învățământul secundar. Încă și mai puțini se învață bine. Nu mai e loc nici de Virgiliu, nici de Horațiu, nici măcar marii clasici români nu mai beneficiază de respectul ce li se cuvine. Nu știu riguros exact câte licee cu profil clasic mai funcționează pe teritoriul României, știu însă că în școlile obișnuite nu se mai predă nici o singură oră de Limba greacă, iar păstrarea predării Limbii latine în curriculum-ul clasei a șaptea în regim de o biată oră pe săptămână provoacă an de an dezbateri aprinse
Învățământul postliceal american este valoros, bine organizat, foarte eficace și produce constant generații de absolvenți bine pregătiți. Nu trebuie uitat că valoarea foarte mare a performanței de educație a universităților se sprijină, în mare măsură, pe principiul capitalist al profitului: instituțiile care scad în performanță și nu fac față competiției sunt eliminate și înlocuite de altele, eficiente… costurile sunt mari, dar nu prohibitive pentru tinerii foarte muncitori. Chiar și cei mai lipsiți de mijloace pot face întreg parcursul dacă sunt motivați, muncesc din greu și se plasează deasupra mediei.
Există ceva grandios în tradiția occidentală, în filonul ei principal, ceva ce ajungem să înțelegem cu cât o aprofundăm mai mult, ceva ce, în ultimă instanță, nu e despre ea sau despre canonul occidental, ci despre noi, despre oameni: și anume că avem sădită în noi posibilitatea de ne ridica la o viață nobilă. Iar această viață nobilă nu e altceva decât viața rațională. Dacă rațiunea este elementul care ne înnobiliează, atunci trebuie să învățăm să ne folosim rațiunea, cu alte cuvinte, să învățăm să gândim.
De aici derivă și eroarea evoluționistă, care presupune că universul s-a creat prin hazard, printr-un proces de încercare și eroare. Raportarea greșită la timp ne face să credem că omul a parcurs foarte multe salturi evolutive, de ordin cantitativ; totul este rodul unui hazard de ingrediente aruncate la întâmplare, care alcătuiesc un fiasco de proporții cosmice. Problema este că, dacă ingredientele acelea nu aveau condițiile și proporțiile necesare unei așa-zise dospiri, nici astăzi, în anul 2021, nu am fi avut universul creat.
Ideologiile nu țin nici azi seama de realități. Iar doctrinarii lor au potențialul de a fi la fel de necruțători ca în „Demonii” lui Dostoievski. Nu tolerează contraziceri ale narativului propriu. Orice incident violent de peste ocean amplifică invariabil marile patimi și pasiuni, întărind propensiunea universală către fanatism de tip religios și tot mai virulent extremism.
Seriozitatea cu care România „burgheză” a privit învățătura a dat roade; numărul celor străini de un meșteșug, de o îndeletnicire oarecare era în continuă scădere. A existat o rețetă anume de educare în sens larg? Totul a mers fără cusur? Ar fi nerealist să afirmăm așa ceva. Gradul de școlarizare a rămas modest până după Al Doilea Război Mondial, dar cei care apucaseră să învețe au fost obligați s-o facă serios.
Astfel, atât calitatea artei contemporane oficiale a scăzut dramatic, fiind promovate forme disolutive și lipsite de valoare estetică ale unor artiști ideologizați, cât și calitatea privirii publicului general și a criticilor și teoreticienilor de artă. Fără exercițiul logicii și al retoricii, privitorul preferă să tacă, să accepte ridicolul și să se îndepărteze tiptil dar definitiv de arta contemporană și nu numai, de acea parte esențială a ființei sale, care împreună cu istoria, literatura și religia constituia odată fundamentul spiritului uman.
Pentru autoarea volumului „Hotare”, lirismul e, în fond, o operație de descifrare a universului, o lectură a marii cărți a realității. Cu un limbaj plin de prospețime și dezinvoltură, lipsit de clișeele lirismului practicat de tânăra generație de la noi, poemele volumului „Hotare” par scrise direct în limba strămoșilor autoarei. În mod surprinzător, cartea tinerei, talentatei poete este o traducere în românește a unor poezii scrise inițial în limba engleză. Autoarea își definește ea însăși volumul ca pe o structură „care urmează o cronologie fluidă a unor iubiri, pierderi și eliberări de tipuri diferite”, reprezentând o „autotraducere”.
Conservatorii politici și tradiționaliștii religioși ar trebui, cel puțin, să înceteze să taie cecuri pentru universități care resping fățiș valorile lor și să finanțeze, în schimb, universități care protejează tradiții de credință și angajamentul comun de a forma oameni pregătiți pentru a fi cetățeni. Mai mult, acești conservatori ar trebui să își trimită copiii la aceste instituții, mai degrabă decât să îi înghesuie pe drumul vicios și ideologizat al elitelor tradiționale. Ivy League nu trebuie să dețină monopolul prestigiului.