De ce, totuși, moștenirea literaturii de gulag nu este în prezent de interes pentru cititorul occidental contemporan, care este adesea preocupat de noțiuni de responsabilitate, traume psihologice sau iluminare politică? Oare suntem prea obișnuiți cu propria noastră libertate?
Claritatea în discurs este – sau ar trebui să fie – o virtute. Bunăoară, o virtute epistemică. Îndrăznesc însă să spun că este o virtute morală în cel mai propriu sens al cuvântului. Și nu o trăsătură a unei anumite școli de gândire. Din contră, claritatea discursivă face – sau ar trebui să facă – parte din însuși cadrul în care dialogul, și implicit demersul intelectual, se poartă.
Interzicerea unor subiecte cum ar fi educația sexuală este și ea o interdicție impusă, care nu va avea deloc efectul căutat de cei care o impun. Va trebui sa înțelegem că metoda preferată de facto și cel mai larg întrebuințată a învățământului românesc – impunerea cu forța sau interzicerea forțată – are limitele, pericolele și efectele ei negative. Dacă am impus operele literare românești și grila lor de citire pentru că ne-a fost frică că tinerii nu vor citi sau nu vor fi de acord cu evaluările noastre asupra operelor respective, atunci am obținut exact efectul opus celui dorit.
De aceea este util să ne referim la „transcendență”, în maniera lui Bernard Lonergan, ca un domeniu al sensului – un tărâm care, deși se distinge de alte tărâmuri ale sensului, nu trebuie conceput ca un „altundeva” sau ca un fel de entitate din afara lumii. Comitem o greșeală de bază dacă uităm că realitatea revelată în experiențele noastre cele mai elementare este o comuniune a întregii ființe (un cosmos). Asta înseamnă că, după cum spune Eric Voegelin, „nu există lucruri care să fie doar imanente”.
În realitate, procentajele pentru avort, numărul de copii născuți în afara căsătoriei și cererea pentru contraceptive au explodat simultan, ceea ce este cel puțin paradoxal, dat fiind că toate aceste probleme ar fi trebuit, în teorie, să se rezolve reciproc. Din 1973, anul în care s-a legalizat avortul în America, și până în 1980, rata avorturilor a crescut cu 80%, cu toate că metodele contraceptive, precum pilula lui Sanger, erau pe piață. De atunci și până în prezent, rata avorturilor a fluctuat, ajungând ca astăzi să fie înregistrate în jur de 40-50 de milioane de avorturi pe an în întreaga lume.
Nu este nevoie să reiterați experimentele ratate ale predecesorilor. Căutați mai degrabă să vedeți cam pe unde au ajuns ei, ca să știți de unde să porniți voi mai departe. Pe de o parte, aceasta trebuie să fie cercetarea voastră, căutarea voastră. Pe de altă parte, nu cred că e bine să zăboviți prea mult căutând. Este folositor să avem din când în când câte un răgaz retrospectiv. Dar acesta să fie de fiecare dată câte un răgaz, nu mai mult. Lumea s-a schimbat enorm, puține din eșecurile generațiilor trecute mai pot fi asimilate azi ca parte a unei experiențe viabile. Dar concluziile da, ele sunt. Concluziile sunt linia voastră de start. Așadar, căutați concluziile.
Diluarea Evangheliei de către contemporanii săi se pare că îl măcina sufleteşte pe Bonhoeffer atunci când acesta a realizat că, deşi reforma a adus o perspectivă biblică despre har, totuşi aceasta a fost curând înlocuită cu o ucenicie lejeră şi frivolă, cu un „har ieftin”, ce are unicul scop de a aduce celui ce crede confortul că a fost justificat. Despre conflictul dintre „harul ieftin” şi „harul costisitor” se discută în capitolul întâi, primul fiind văzut ca inamicul principal al bisericii creştine. În perspectiva lui Bonhoeffer „harul ieftin” nu justifică păcătosul, aşa cum este biblic, ci păcatul, iar omul rămâne prins în mirajul că, harul fiind oferit gratuit, acesta devine şi nevaloros sau ieftin.
Actualul manual de logică pentru clasa a IX-a, aflat în vigoare deja de aproape 17 ani, nu a fost, până acum, obiectul unei discuții critice, sistematice. De ce este important? Din două motive principale: în primul rând, manualul are multe neajunsuri importante, atât științifice, cât și didactice – sau, aceasta este ceea îmi propun să arăt mai departe, pe parcursul lucrării. De aceea, o discuție critică este mai mult decât necesară. În al doilea rând, ne aflăm într-un moment în care sunt propuse noi planuri-cadru pentru învățământul liceal. O discuție serioasă privitoare la statutul logicii este, cred, una dintre cele mai urgente chestiuni ce trebuie rezolvate.
De fapt, cred că astăzi am putea discuta despre două culturi – una minoritară, o cultură a elitelor, care apelează în continuare la citire, și o cultură a maselor, a tuturor, cultura vizuală, care are din ce în ce mai mulți aderenți. Oamenii vorbesc cu naturalețe despre cei care scriu și citesc, proiectează în ei modele, îi apreciază, dar nu îi urmează. În schimb, ei preferă să râmână pasivi în fața ecranelor și să vizioneze. Ne aflăm în fața unei situații paradoxale – incultura celor mulți ajunge să fie mai apreciată decât cultura celor puțini.
De unde a venit, până la urmă, toată această arhitectură care pare a fi lipsită de orice urmă de unicitate și personalitate? Ce ne-a făcut, după atâta timp în care funcționalul și esteticul mergeau mână în mână, să ne răzgândim? Când se găsesc obiecte din epoca preistorică, arheologii pot identifica gradul de evoluție al așezării respective, dacă erau nomazi sau se stabiliseră deja, după gradul de ornamentare al obiectelor funcționale precum vase de ceramică, oale, farfurii. Acum, după mii de ani și o întreagă evoluție a ornamentării, arhitectura se reîntoarce la forme simple și monocrome.