Opera lui Shahpour Pouyan reprezintă o meditație despre putere, dominație și subjugare prin forța culturii. Lucrările sale sunt de un rafinament estetic fascinant, sunt metafore și aluzii subtile și subversive la adresa deghizărilor, travestiurilor și manifestărilor malefice ale puterii. Artistul creează obiecte-fetiș care întruchipează simboluri războinice sau ale agresiunii, discursul lui plastic apelând la sugestie și la imaginația publicului.
Ignoranța voluntară, în accepțiunea lui Hertwig și Engel, poate ajuta oamenii să mențină „convingeri intime” și să evite „disconfortul mental, frica și disonanța cognitivă”.3 Răspândirea ignoranței voluntare este mare. Aproximativ 90 de procente dintre germanii chestionați vor să evite sentimente negative ce ar putea rezulta din „cunoașterea de dinainte a unor evenimente triste, precum moartea sau divorțul”, iar începând cu 40 până la 70 de procente dintre aceștia nu vor să știe dinainte despre evenimente fericite, pentru a se putea bucura de „surprizele și suspansul” care ar rezulta, spre exemplu, din cunoașterea sexului copilului la momentul nașterii.
Dacă creierul este cu adevărat o mașinărie, atunci orice mașinărie care gândește merită aceleași drepturi pe care le primește o persoană cu un creier funcțional. Dar creierul uman – și, mai important, mintea – este mult mai mult decât un calculator complex și organic.
Această discrepanță posibilă între ierarhia ontologică a bunurilor și structura de preferințe ale indivizilor, așa cum se reflectă ea în sistemul de prețuri, este una din principalele surse care alimentează reacțiile anti-moderne. Cu cât discrepanța este mai mare, cu atât reacția anti-modernă este mai virulentă.
Așadar, la o ultimă analiză, trăsătura care definește omul și situația kitsch este hedonismul estetic. Submersia în „frumos”, am putea spune. Omul aflat în această submersie acționează „frumos”, chiar „nobil”. Este un simulacru al culturii înalte fără fundația morală a culturii înalte. Este vorba despre o investiție mică și un câștig, aparent, mare. Idealul, după cum spunea Călinescu, este „plăcerea fără efort”.
Dincolo de problema validității tezei lui Weber din punct de vedere istoric, teologic sau sociologic, ceea ce consider remarcabil este importanța fundamentală pe care poate să o aibă o credință puternică religioasă sau metafizică în formarea unei culturi și a unei civilizații.
Punctul culminant și, de altfel, cel mai captivant al lucrării sale, îl constituie maniera extraordinar de accesibilă, atractivă și umană în care reușește să explice, preț de câteva capitole, o parte dintre cele mai tehnice, și uneori chiar anoste, elemente de gândire politică și economică modernă (dificultate și ariditate care, crede el, reprezintă un alt motiv pentru care oamenii nu ajung să depășească înțelegerea de suprafață a capitalismului democratic).
Un individ nu va putea să se gestioneze cât mai bine dacă nu va ține cont de valorile pe care le are. „Care sunt valorile mele?” și „Ce ar trebui să fac în momentul în care apare un conflict între valorile și competențele pe care le am?”. A-ți pune astfel de întrebări presupune seriozitate și sinceritate cu privire la modul în care te gestionezi ca individ care exercită o profesie, dar care nu se rezumă la acest lucru.
Așa se explică și de ce, ajutați de o parte mare, temeinic nivelată a presei, destui oameni care nu se cred capabili să gândească și cu propriul cap, nu doar cu al mai-marilor sau al tembeliziunilor nu mai reușesc să iasă dintr-o veritabilă depresie, angoasă, nevroză sau psihoză în masă, care-i determină să ceară autorităților măsuri din ce în ce mai contondente în contra nonconformiștilor.
Nimat Badawi păstrează în stil ceva din grația și simplitatea liniilor, din esențialismul reprezentărilor și din simbolismul specifice iconografiei clasic bizantine, dar lucrările sale surprind chipuri inocente ale unor oameni obișnuiți, copii sau femei.