Modul în care am pus aici problema libertății academice mizează, în primul rând, pe aspectele ei funcționale și pe rolul pe care aceasta îl joacă în cadrul unor anumite instituții, nu pe valoarea morală a libertății. Dar referindu-mă la libertate ca la o formă optimă de organizare nu înseamnă că am debarasat subiectul de orice conținut normativ.
Cred că, cel puțin în primă instanță, pentru a înțelege importanța crucială a libertății de exprimare în particular, și a libertății în general, nu este neapărat nevoie de intuiții politice sau de clarificarea propriei viziuni politice asupra lumii. Cred că este nevoie de ceva ce ar trebui să ne fie tuturor mult mai la îndemână, anume: clarificarea propriului set de valori finale și acțiunea în concordanță cu ele.
Trebuie menţionat că nu numai persoane cu interese nişate în teologie sau filozofie sunt prinse în mod descriptiv de „luarea la trântă” ideatică între două perspective care se propun ca veridice – una ce susţine putinţa libertăţii şi actualitatea ei, cealaltă susţinând fie un determinism dur, fie unul care lasă loc şi responsabilităţii umane în domeniul etic. Dimpotrivă, fiecare individ participă la realitatea acestei discuţii, veche „de când lumea” şi aparent interminabilă, iar lipsa asumării personale a căutării adevărului poate duce la zdrobirea individului sub un neaşteptat tăvălug.
Principala provocare la adresa libertății academice vine din partea celor care propun o schimbare a rolului social al universității. Chiar dacă nu o recunosc deschis, aceasta este presupoziția tacită pe care o îmbrățișează cei mai mulți. Astfel, dacă vrem să facem un pas înainte și să avem o discuție consistentă cu privire la libertatea academică, trebuie să mergem până la rădăcinile problemei și să răspundem deschis la întrebarea: care ar trebui să fie astăzi rolul universității în societate?
Așteptăm mereu o suită de „mari întâlniri”, „mari prietenii”, „mari dialoguri” etc. Nimic mai fals! Înălțimea acestor evenimente este asigurată prin ele însele. Setea umană pentru spectacol și spectaculos deopotrivă ne-a deformat așteptările în mod negativ, din păcate ajungând să culegem roadele unui „omenesc prea omenesc”. „Marile prietenii”, așa cum sunt ele numite cu diverse ocazii, nu sunt „mari” datorită oamenilor pe care îi leagă, ci datorită autenticității legăturii care le însuflețesc.
Încă de la intrarea în facultate, zidurilor facultății sunt acoperiți cu afișe cât mai pline de „diversitate”. Toate reprezintă postere de propagandă: pentru educația gratuită a copiilor care provin din familii de muncitori; pentru accesul la educația superioară a imigranților; pentru detronarea capitalismului și a inegalităților sociale; pentru dreptatea socială, pentu Mișcarea Tinerilor Comuniști (da, așa ceva este legal în Franța!) etc. Universitatea este o cu totul altă paradigmă, în care, odată intrat, trebuie să îți lași toate credințele personale la intrare.
Există însă o problemă recurentă cu care se confruntă liberalismul din ce în ce mai mult în ultimii 50 de ani. Este vorba despre problema limitelor: există limite în construcția liberală? Există limite ale toleranței și ale libertății; limite ale libertății de expresie? Putem spunem că grație principiului libertății și al toleranței, putem face orice și orice poate și trebuie tolerat? Dacă nu este așa, atunci care sunt criteriile de referință ce definesc aceste limite și trasează aceste frontiere?
Remarcăm două tendințe care contribuie la declinul societății descrise de noi. Pe de o parte, anumite sectoare (opinii) sunt izolate, în sensul respingerii opiniilor lor, din diverse motive. Pe de altă parte, preschimbările societății se manifestă printr-o polarizare accentuată pe o mulțime de subiecte. Putem înțelege această fragmentare pe baza argumentului teoretic al creșterii complexității societății, adică pe diversitatea asociată elementelor de noutate din viața fiecăruia.
Astăzi, conservatorismul este în pericol de a-și pierde calea. În încercarea de a câștiga un război în care par să nu existe reguli, tinerii conservatori adoptă tactici comune zilelor noastre – și mulți se lasă pradă ideologiei.Decența este modalitatea de a ne ridica deasupra tumultului. Însă atunci când conservatorii renunță la o atitudine civilizată și optează pentru astfel de tactici, ei sacrifică o parte din însăși tradiția care îi face conservatori. Conservatorii nu trebuie să sacrifice această credință fiindcă, fără ea, își vor pierde pământul de sub picioare.
Problema e că aceste neo-apartenențe categoriale sunt construite artificial. Aici e hiba. Una e diversitatea naturală și alta e cea construită doar prin discurs, simulată. Una e să te naști într-un trib în epoca bronzului sau în junglă și alta e să ridici peșteri în inima civilizației. Am depășit, cred, momentul. Toți avem nevoie să simțim că aparținem unei familii, unui grup, unui trib, unui gen, nu e nimic rău în asta. E rău când tribul nu e trib, ci o regresie infantilă în copilăria umanității, care se manifestă din cauza unei maturizări ratate.