Ce poate fi mai limpezitor pentru o conștiință care caută ordinea în sine și în lume decât încercarea sinceră de a scoate la suprafață, și nu de a oculta, adevărul? De ce am uitat că emoțiile și pasiunile sunt obstacolele ce stau în calea rațiunii și nu invers?
Boghossian a dorit ca publicul său să îi privească picturile prin prisma propriilor repere și impresii, să își formeze singuri interpretări. Vorbind despre lucrări, acesta accentuează importanța ritmului în compoziție.
Nu doar tinerii au nevoie de un proiect european solid (așa cum promovează adepții intervenționismului), ci chiar Uniunea Europeană are nevoie de o generație puternică de tineri: una ancorată în realitate, nicidecum în utopie. Nihiliștii de ieri și de astăzi se înghesuie să ne prezinte starea deplorabilă a tineretului european, prezentând neobosit statistici despre lipsa locurilor de muncă, a nivelului general scăzut de competențe și oportunități și prea puține soluții.
Dacă înțelegem secularizarea ca o filosofie ce propune golirea spațiului public de pretenții metanarative religioase sau de altă natură, atunci „clasicii” liberalismului și iluminismului sunt candidații evidenți pentru titlul de „Părinți ai ordinii seculare”. Dar revoluția științifică și criza metafizicii clasice trebuie să fie în mod obligatoriu introduse în ecuație, întrucât liberalismul se „hrănește” dintr-o viziune în care lipsesc cauzalitatea formală și cea finală, și în care natura și societatea pot fi reconfigurate în orice mod sub forța rațiunii și a investigației științitice.
Unele concepte teologice ortodoxe pot părea bizare și chiar inacceptabile pentru omul de știință ce lucrează preponderent cu adevăruri conforme intuiției empirice imediate. Totuși, cel puțin în domeniul matematic, lucrurile stau oarecum altfel. În continuare, voi încerca să demonstrez că o persoană familiară cu adevăruri matematice operează cu concepte cel puțin la fel de bizare și greu de intuit ca cele teologice.
[…] eu pretind că atât computerul cât și telefonul mobil – care a devenit, între timp, tot un computer, mai mic –, adică două „gadget”-uri pretențioase – sofisticate, folosite ca mijloc de afirmare pe scara societății-de-consum –, nu trebuie folosite pentru frivolități de amuzament, ci pentru scopul adevărat și inițial, datorită căruia au fost concepute.
Planurile pentru egalitate de șanse pot fi utile în mediul intern organizațional pentru o producție academică didactică și de cercetare, la fel ca oricare document de politică internă. Astfel de planuri pot îmbunătăți performanța generală academică și a institutelor de cercetare, ele nu trebuie privite ca având o valoare în sine și ca general aplicabile în societate. Ele pot funcționa foarte bine când există limite clare între zona profesională și cea personală, limite care nu existau în comunism, dar există în capitalism, când spațiul public nu este acaparat de un partid sau altul, de o viziune asupra lumii sau alta, și când cercetătorii înșiși nu amestecă rolurile profesionale cu cele personale.
Artist la rândul său, Houellebecq aduce un omagiu filosofului care scoate artiștii din poziția unor simpli meșteșugari, fără să submineze relevanța măiestriei în creație, însă punând contemplația în nucleul operei de artă. Arta se naște din contemplație, artistul este în primul rând omul care rămâne înmărmurit în fața frumuseții și măreției acestei lumi, care poate să o cuprindă cu mintea și sufletul și apoi să o împărtășească cu ceilalți. Astfel, în cuvintele autorului francez, artistul poate să nu facă nimic altceva decât să se cufunde în imensitatea universului și să privească într-un fel care este cu totul inaccesibil celorlalți oameni.
Vor rămâne întotdeauna diversități importante în Europa, în special în privința limbii. Și, chiar dacă există culturi naționale diferite, există totuși destule asemănări între ele pentru a putea vorbi de o cultură europeană – desigur, o cultură mai degrabă diversă decât una uniformă. Există rădăcini comune, iar una dintre ele este în mod cert creștinismul. Însă aceasta nu este singura. Mai există experiența comună a culturii medievale, a umanismului, a construirii statului național, a iluminismului și a industrialismului, pentru a numi doar câteva.
Zăbovind ceva mai mult prin bisericile ortodoxe de la noi, un ochi vigilent nu poate să nu remarce separarea pronunțată dintre viața cotidiană a laicilor și viața acestora în Biserică. De ce existența mirenilor are în general doar o intersecție minoră cu viața eclezială? De unde respingerea reciprocă la nivel profund dintre laici și Biserică? După părerea mea, cauzele trebuie căutate cu răbdare și nepărtinire în rândul abaterilor de la însăși esența constitutivă a Bisericii ca fenomen social – ce se definește etimologic ca adunare a credincioșilor – iar un posibil răspuns paradoxal îl văd în însăși încercarea Bisericii ca instituție de a atrage cât mai mulți credincioși.