Întrebarea „Încotro va evolua capitalismul?” admite, dincolo de mecanismele economice și politice, răspunsuri concrete, topografice. În acest sens, vom evidenția câteva aspecte legate de geneza acestui sistem economic, pentru ca apoi să le comparăm cu circumstanțele pe care le va traversa umanitatea în viitorul nu foarte îndepărtat.
Partea tragi-comică a realității totalitare este că majoritatea locuitorilor, în frunte cu mai toate căpeteniile comuniste, tânjesc după mult hulitul capitalism. De câte ori pot, se refugiază în sânul lui. Abia când va apărea fenomenul invers, de goană spre Moscova, Havana sau Phenian, lumea va trebui să se întrebe ce o așteaptă.
Fericirea, o arată epicureenii, nu implică excesul, surplusul, ci doar un strict necesar. Or, în mentalitățile capitaliste pare că tocmai acestea fac cărțile, că acumularea de bunuri se aliază unui tip de necumpătare, de lăcomie. Așadar, întrebarea este nu ce justifică moral excesul – orice doctrină a fericirii e un alibi moral, în fond –, ci de unde se trage.
Fără a distruge valoarea intrinsecă, capitalismul adaugă un strat care, cu toate că a existat întotdeauna, a ieșit în prim plan odată cu secolele al optsprezecelea și al nouăsprezecelea. Chiar dacă în multe cazuri valoarea exprimată monetar reflectă și valoarea intrinsecă a bunurilor, cele două nu se suprapun mereu. Din contră, uneori lucrurile stau pe dos.
În 1938, teoreticianul John Dewey publica articolul ,,Education and Experience”, în care introduce conceptul învățării ca experiență a celui educat, construind un prim și solid zid între cei care apreciază că învățământul ar trebui centrat pe beneficiar și cei care cred că învățământul ar trebui să fie centrat pe profesor. Mai recent, a centra învățământul pe beneficiar a devenit un scop declarat al tuturor instituțiilor de învățământ, care preiau acest trend în strategiile lor de dezvoltare fără a-l trece, în prealabil, printr-un proces de evaluare cartezian.
Cu ocazia celor două săptămâni dedicate viitorului capitalismului, redacția noastră a schițat câteva întrebări relevante pentru această tematică, încercând să afle, după cum v-am obișnuit deja, perspectivele unor personalități din diverse domenii de specialitate cu privire la subiectul propus. Le mulțumim invitaților noștri, domnul Virgil Iordache și domnul Alin Tat, pentru că și-au luat din timpul lor să răspundă acestor întrebări!
Termenul „capitalism” vine din latina târzie de la cuvântul capitale, cu rădăcina caput, care se traduce „cap”. Chiar dacă acest termen a evoluat din punct de vedere economic, în rândurile ce urmează voi interpreta cuvântul din perspectivă oikonomică (gr. „organizarea casei” – de unde a evoluat și termenul „economie”). Mai simplu, voi trata modul în care noi, ca tineri, ne organizăm propriile „case”, cele mai valoroase și cele mai vulnerabile locuri: mințile.
De aceea, sunt tentat să schițez două tipuri de răspunsuri la întrebarea esențială „ce este o persoană” – unul „tactic”, defensiv, destinat celor care se află în plin asalt împotriva demnității umane; și un altul cu o deschidere potențial nelimitată, destinat celor care nu susțin cultura morții, înțeleg demnitatea umană, și sunt gata să facă un pas în plus, către „revrăjirea lumii” și plasarea omului în întreg contextul său cosmic și sofianic.
Așa că am făcut o vizită la Reactor, să vedem ce ne-au mai pregătit. Am zis să bifăm cât mai multe prime dăți, fiind prima piesă cu adevărat ca înainte să ne fi lovit pandemia, așa că am ales Partea I: Iubirea – și premieră, și debutul regizoral al lui Petro Ionescu, și prima parte a unei serii, și, bonus, draga de Ioana Toloargă ca asistent de regizor (alături de Roxana Țentea și Dominik Iabloncic, pe care nu îi știam, dar m-am bucurat să-i cunosc prin spectacol). Ce-ți poți dori mai mult?
Societatea a fost redusă la cei ce trăiesc în prezent, iar acest lucru nu a făcut decât să lase în uitare democrația celor care sunt morți și a celor care nu sunt încă născuți. Noi, în prezent, trebuie să luptăm pentru cea mai obscură dintre toate clasele.