Picturile sale timpurii se înscriu, în cea mai mare parte, pe linia expresionismului abstract și au evoluat treptat spre stilul actual. El începe o pictură fără nicio idee în minte și, la un moment dat, culorile așternute pe pânză îi sugerează ceva.
Pentru moment, rămânem cu aceste întrebări: putem afirma, oare, că trăim într-un paradox legislativ – un sistem legal care recunoaște viața și dreptul la viață al copilului nenăscut acolo unde este necesar și care, în același timp, nu recunoaște acest drept, deși ar fi necesar? Sunt aceste soluții doar jumătăți de măsură, legea nemergând până la capăt, poate tocmai din pricina acestor controverse globale legate de limitele dreptului la viață?
Recent, Rusia a invadat Ucraina. Statele occidentale au aplicat, din acel moment, o serie de sancțiuni economice Rusiei și au trimis armament de luptă armatei ucrainene. Ceea ce părea un război rapid de capturare a Ucrainei s-a transformat într-un eșec parțial pentru armata rusă. În aceste momente de confuzie și incertitudine, s-au vehiculat în spațiul public scenarii alarmante, interpretări eronate, s-au propus soluții extreme și, nu de puține ori, exponenții acestor idei, argumente și interpretări s-au dovedit persoane fără expertiză reală.
Cu ocazia celor două săptămâni dedicate modului în care știința modernă ne influențează înțelegerea noțiunii de persoană, redacția noastră a schițat câteva întrebări relevante pentru această tematică, încercând să afle, după cum v-am obișnuit deja, perspectivele unor personalități din diverse domenii de specialitate cu privire la subiectul propus. Le mulțumim invitaților noștri, domnul Virgil Iordache și domnul Teodor Baconschi, pentru că și-au luat din timpul lor să răspundă acestor întrebări!
Studenții protestatari ai anilor ‘60 sunt profesorii titulari de astăzi. Au pierdut multe bătălii, dar nu și credința, și într-adevăr, unele schimbări radicale sunt extrem de necesare. Dar, la fel ca în anii ‘60, în lipsa unui scop transcendent rămâne doar căutarea puterii, iar puterea se dezvăluie în cele din urmă ca forță. Această căutare disperată, vizibilă în mod clar în anii șaizeci, se manifestă din nou. O jumătate de secol este doar o paranteză la scara istorică a timpului.
Temă emblematică pentru paleta de interese a lui Jordan Peterson, libertatea de exprimare este văzută de acesta ca o necesitate cu dimensiuni psihologice, legiferarea exprimării fiind, astfel, un asalt asupra înseși proceselor cognitive proprii fiecărui individ. Exprimarea este un dar al condiției umane și totodată o armă pe care fiecare este dator față de sine să învețe să o mânuiască spre binele lui și al întregii societăți.
În acești ani de învățământ online ne-am adaptat unui alt stil de viață, într-un mediu virtual. Acest cuvânt englezesc – virtual – s-ar traduce și prin „indirect”. Pentru noi, normalitatea este asociată cu a fi indirect. Să înveți și să ai contacte sociale în mod indirect sunt lucruri firești, obișnuințe care sunt foarte profitabile pentru noi. Spre deosebire de mediul social sau academic desfășurat în format fizic, mediul online este blând pentru cei anxioși, indulgent pentru neatenți, practic pentru cei care au mai multe îndatoriri, ieftin pentru economi și confortabil pentru confortabili.
În noi există o ființă naturală, autentică, un for care trăiește totul, simte, interacționează cu mediul și se adaptează la el, care are niște strategii de subzistență și de autoafirmare, niște nevoi de conectare, iar acestuia îi e atașată o identitate secundară, o „natură secundă”, să zicem, care poartă în psihologie numele de persona. Persona-litatea noastră e o strategie complexă de adaptare la un mediu în care coexistăm cu alte ființe conștiente. E un mod de a subzista și conviețui în planul conștiinței, comunicării prin limbaj articulat, prin norme și convenții mutual consimțite. Sinele autentic e altceva, e un for al trăirii, mai exact o albie a ei, un creuzet în care se consumă viața noastră reală, sensibilă. El e protejat cumva de persoana care suntem. Așadar, persoana e crusta, armura.
Pe de o parte, „ilustrația” este tot un fel de „artă” a comunicației. Artistul-ilustrator trebuie să transmită un mesaj, care nu-i – de cele mai multe ori – al său. Pe de altă parte, pictorul din sine simte nevoia să comunice o viziune cât mai personală, prin toată libertatea sufletească pe care acea viziune o necesită și pretinde. Dar această „întreprindere” e dificilă!
Întâlnirea veridică este într-adevăr miraculoasă, însă miracolul ei nu sălășluiește în afara sa. Nu raporturile externe transformă întâlnirea în miracol, ci pura întoarcere către sine, către miezul intim al ființei sale. Întâlnirea este miracol pentru că este de-ne-prevăzut, de-ne-cuprins, de ne-clasificat. Întâlnirea este miracol pentru că este devenire, iar prin aceasta este spontaneitate, incandescență și curgere. Întâlnirea este miracol pentru că oferă mai mult decât ne-am aștepta, tocmai din locul de unde nu ne-am aștepta. Întâlnirea este miracol pentru că înfățișează „jocul”, în „zig-zag”, al posibilității de a fi.