Raportul dintre știință și scientism este relevant cu predilecție pentru situația în care scientismul se infiltrează în mentalitatea oamenilor de știință. Mai precis, ne vom referi la acel aspect al scientismului privitor la credința în progresul nemăsurat al științei.
În timp ce oamenii de știință contemporani pot condamna trecutul Occidentului, atribuindu-i toate relele care continuă să ne strice lumea imperfectă, visul meu mi-a arătat o lume fără Occident: nicio protecție împotriva bolilor infecțioase grave; fără zboruri transatlantice de șase ore; fără o cunoaștere reală a ceea ce se întâmplă dincolo de atmosfera Pământului – lista slăbiciunilor tehnologice poate continua.
Sunt prozator și poet. Am terminat Conservatorul, dar nu sunt pianist. Studiul muzicii însă a contribuit la ceea ce sunt azi.
Necredința este opiul real al maselor. Dedicându-ne plăcerilor care ne distrag, ne rupem de fapt de lume; cu toții suntem dependenți de fugitiva eliberare de dopamină pe care diverse distracții, de la alergat la consumul de droguri, ni-o oferă.
În acest articol voi prezenta unul dintre cele mai întâlnite instrumente folosite în studiile științifice, atât în domeniul științelor naturii, cât mai ales în cele sociale. Este vorba despre verificarea ipotezelor din punct de vedere statistic, abordând în mod special acei indicatori care fac diferențierea dintre un rezultat valid și unul neconcludent din punct de vedere statistic.
Îi suntem recunoscători domnului Cristi Puiu pentru că ne-a acceptat invitația la dialog și ne bucurăm să vă punem la dispoziție o parte a interviului pe care ni l-a acordat! În cazul în care nu ați făcut-o, vă invităm cu multă căldură să îi vizionați filmele, „Sieranevada” fiind unul dintre preferatele redacției.
Folosim tehnologii din ce în ce mai sofisticate și ne extindem cunoștințele așa cum făceau elfii lui Tolkien, adică într-un mod creativ și artistic, în scopul dezvoltării a ceea ce este frumos și adevărat? Sau folosim tehnologia pentru a-i manipula pe ceilalți oameni, pentru a ne îmbogăți și a câștiga din ce în ce mai multă putere asupra lumii?
Dacă nu putem numi clar momentul în care fătul devine persoană, dacă ar putea exista un astfel de moment, chiar dacă nu putem determina dacă și când este el din cauza neștiinței noastre, atunci a ne asuma libertatea de a-l indica arbitrar este o atitudine absurdă și egoistă.
Această speranță, veche deja de câteva secole, a găsirii unui set minim de ecuații care ar putea explica tot, măcar și numai în principiu, rămâne, totuși, sub toate aspectele o naivitate. În fața celor trei mari necunoscute fundamentale care încadrează domeniul posibil al cunoașterii umane, anume conștiința (de sine), originea vieții și existența a ceva în general, când s-ar fi putut, la fel de bine, să nu existe nimic, în fața acestora deci, micul succes al unificării a trei din patru forțe fizice fundamentale poate fi considerat a fi un pas semnificativ către o cunoaștere completă a realității doar din pură ignoranță filosofică.
Avem, deci, pe de-o parte, din ce în ce mai mulți oameni care au fie credințe vagi și nespecifice într-o formă sau alta de spiritualitate, fie oameni neafiliați vreunei religii, fie agnostici obișnuiți și, pe de altă parte, oameni care povestesc cum s-au întâlnit cu Dumnezeu… Pare că nu există nimic mai paradoxal și tensionat decât această coexistență. În realitate, aș spune că lucrurile nu stau chiar așa: dacă ne uităm mai îndeaproape, vom vedea că „nones” pot deveni, aproape peste noapte, persoane care să relateze cum a decurs întâlnirea lor cu divinitatea.