Susținerea licenței a fost pe măsură. Vreo zece studente în sală, comisia, iar mie nu mi-a mers prezentarea PowerPoint. Am vorbit liber, ceea ce nu a fost prea bine văzut, fiindcă la finalul celor 15 minute, nu a spus nimeni nimic. După câteva secunde stânjenitoare, am ridicat din sprâncene, iar atunci mi-au fost puse două întrebări clasice, cinstite.
[…] pentru mine, cel puțin, vocația este munca mea (plătită sau nu, uneori), dar nu se limitează la asta, ci include cum aleg să trăiesc, cum relaționez cu ceilalți, cum și cât iubesc și dăruiesc în aceste relații și prin muncă, cum îmi folosesc talanții, toate dublate de rugăciune și de o viață creștină/spirituală. Până la urmă poate că însăși viața mea este vocația mea, este modul concret în care răspund la chemarea lui Dumnezeu.
Dacă avem impresia că societatea contemporană este răspunzătoare pentru apariția a ceea ce numim astăzi corectitudine politică, poate ar trebui să reconsiderăm adevărul acestei judecăți. Conceptul, a cărui nominalizare se conturează abia spre finalul secolului al XX-lea, are ca fenomen concret manifestări mult mai timpurii, iar literatura română nu duce lipsă de critici care să-l promoveze cu mult înainte ca acesta să fie în vogă
Din acest punct a pornit proiectul „Burma VJ: Reporting from a Closed Country” – un documentar danez realizat de Anders Østergaard, format din înregistrările video-reporterilor din timpul protestelor din 2007 din Birmania. În spatele acestor imagini: Joshua, reporter anonim, capul unei rețele de reporteri interni care urmăresc prin lentilă efectele regimului militar din țară. Acest pion dintr-o întreagă rețea disidentă se imersează direct (fizic), pe urmă indirect (prin colegii de breaslă) în valul de tensiune care se abate asupra populației.