Platforma noastră se poate numi foarte bine și „Syn-koinon” sau „Syn-communitas”. „-topic” este ce ne-a adus împreună, sunt interesele, problemele și căutările noastre. Dacă nu ar fi fost Syntopic, am fi, poate, încă rătăcitori, aflați într-o căutare anostă și nesuferită a unui locus communis, un loc în care să ne simțim în comun cu altcineva,
Syntopic este înainte de toate o comunitate. Am pornit ca un proiect publicistic, dar am ajuns destul de repede să înțelegem că publicistica nu epuizează aspirațiile noastre. Și nici forța pe care proiectul o are.
Arta poate avea mai multe funcții, în raport cu cel care o creează. Unii artiști au menirea de a provoca și de a depăși limitele. Alți artiști sau alte picturi sau lucrări sunt mai degrabă menite să atragă atenția asupra armoniei și frumuseții, de exemplu, sau să materializeze aceste sentimente. Cred că poate mai important decât ceea ce este reprezentat de fapt este energia care emană dintr-o lucrare.
„Reproșez” acestei lumi digitale că îl confirmă pe omul modern în izolarea lui antimetafizică, că este atât de departe de ritmurile vieții naturale, de bogăția concretului, de însuși trupul și inima acestei lumi. Dar speranțele și pericolele se află, desigur, în cel care e „la butoane”, cel care creează lumea digitală și care o și consumă: omul.
Fiecare dintre istorii ne prezintă războiul sub forma unui gest inutil, o barbarie care ne afectează pe toți și care sădește doar distrugere în jur. Viziunea spectacolului este una experiențială – el descrie cum se simte războiul, cum arată din interior tragedia care se abate asupra noastră cu o regularitate de temut. Adevărul pe care ni-l pune în față este următorul: fie că războiul aduce cu sine avantaje, fie că nu, fie că se încadrează într-o anumită teleologie, fie că nu, el ne îmbracă fără excepție în doliu.
Dacă părinţii luau de mînă estetismul şi fugeau împreună în atelier şi în sala de expoziţie să nu-i prindă din urmă implicarea în istorie, ideologiile impuse şi crampoanele realismului socialist, copiii coboară acum în stradă, se iau de piept cu istoria, abhoră estetismul şi muzeul, recuperează militantismul pierdut şi ideologiile corespunzătoare.
Denotă această fabricare a autenticității un strigăt de ajutor? Cere omul secularizat transcendență cu orice preț, fără măcar să-și dea seama? Nu aș ști să răspund la aceste întrebări, dar e clar că această răbufnire trebuie tratată ca un simptom pentru o problemă mai adâncă care abia se întrevede. Ceea ce e și mai bizar este faptul că valoarea acestor atribute care nu-și au locul când vine vorba de arta de care sunt legate artificial stă în valoarea monetară. NFT-urile nu sunt în sine unice, dar codul din spatele lor este, așa că pentru a da o valoare acestei unicități, o cumpărăm.
Pe de o parte, avem esteții filosofi care apreciază în mod abstract frumusețea algoritmului și întrezăresc posibilitatea unei lumii conduse armonios de IA, iar pe de cealaltă îi avem pe cei practici și prevăzători care încearcă să găsească un compromis, o soluție decentă la iminenta lor descalificare din posturile pe care le ocupă. Teama sună cunoscut, în definitiv fiind aceeași neliniște gotică a înlocuirii omului de către mașină, născută în epoca industrializării de acum mai bine de 200 de ani.
De ani buni, Vama Veche suferă fără îndoială o erodare a spiritului intelectual-boem care a făcut-o celebră, devenind un fenomen copleșit de propriul succes. Cu toate acestea, și astăzi specificul hippie-rock este în continuare ostentativ prezent și este întreținut, mai autentic sau mai forțat, de locatarii sezonieri ai Vămii, ce perpetuează cu mândrie emblemele sale culturale: îmbrăcămintea orientală etalată ca o marcă a locului, folk-ul pe plajă, petrecerile neîncetate, nopțile albe, bețiile memorabile, menite parcă să smerească și pe cel mai sobru intelectual, conversațiile profunde purtate la lumina lunii sau a focului de tabără.
Experimentul artistic contemporan pare a-și transcende propriile limitări normative și a intra într-un spațiu idealizat al libertății, unde necunoscutul domină nevoile imediate ale simțirii. Această zonă a necunoscutului atrage și îndepărtează în același timp, căci invită la o utilizare inconfortabilă a atenției, în neconcordanță atât cu nevoia de contemplare a artei vechi, cât și cu ritmul rapid al secolului nostru. Aceste tensiuni se întrevăd în elementele de ordin politic și social care se regăsesc în manifestările artei contemporane. Dar mai există o relație de subordonare, pe care o explorează Julian Stallabrass în cartea sa – între neoliberalism și efectele sale asupra mesajului artei contemporane, relație care va face și subiectul acestei recenzii.