În ultimii ani, un număr în creștere de politicieni și comentatori conservatori din Occident, în special din Statele Unite, clamează apariția unei „cancel culture” – un climat cultural în care perspectivele alternative celor de factură progresistă sunt ostracizate și interzise în spațiul public. Conservatorii americani afirmă că acest climat cultural este produsul natural al unei așa-zise tendințe totalitare ale stângii progresiste care duce la punerea sub tăcere a celor cu viziuni sociale contrare preceptelor sociale de stânga. Aceștia afirmă că prin impoziția unei culturi a anulării, stânga progresistă elimină posibilitatea dezbaterilor intelectuale pe teme centrale din societate și limitează libertatea de expresie. Stânga progresistă ar urmări să impună o viziune totalizantă cu privire la organizarea societății, valorile și identitățile care ar trebui să reglementeze interacțiunea socială.
În schimb, stânga progresistă răspunde acestor alegații afirmând că clamarea unei așa-zise „cancel culture” nu reprezintă decât o tentativă a dreptei regresive de a abate discuția de la problemele esențiale asociate cu gândirea conservatoare. Stânga progresistă atrage atenția că, prin clamarea unei „cancel culture”, conservatorii nu urmăresc decât să respingă orice acțiune prin care exponenți conservatori sunt trași la răspundere în mod public pentru acte de homofobie, transfobie, antiseminism, rasism, misoginie sau etnocentrism. Conform perspectivei progresiste, dreapta conservatoare refuză să își asume toxicitatea unor noțiuni fundamentale ale ideologiilor conservatoare și efectele nefaste pe care acestea le-au avut pentru o multitudine de grupuri dezavantajate din societate.
Această confruntare pe marginea unei așa-zise „cancel culture” care a început în marile centre universitare americane a ajuns, prin diferite canale, inclusiv în discursul unui număr în creștere de intelectuali sau comentatori conservatori din România. Fiind expuși la publicistica anglo-americană dominată de discursul anti-„cancel culture”, dreapta conservatoare românească a adoptat mimetic, cu minime ajustări, același repertoriu discursiv produs în SUA. Așa ajungem să avem lideri ai AUR, intelectuali conservatori importanți din mediul românesc care vorbesc despre pericolul, amenințarea, riscurile unei „culturi a anulării”. Drept răspuns, stânga progresistă românească a bagatelizat această adoptare mimetică a unor preocupări caracteristice Occidentului anglo-american într-un context românesc total diferit, în care „pericolul” progresist abia dacă e vizibil în spațiul public.
Cu toate acestea, discuția – acum și în România – despre o așa-zisă „cancel culture” merită atenție. Nu pentru că dreapta conservatoare ar avea în mod neapărat dreptate în legătură cu „pericolul” reprezentat de inițiativele politice și culturale ale stângii progresiste, cât pentru că conceptul de „cancel culture” face referire la un proces social care nu este deloc nou. De altfel, ceea ce conservatorii numesc „cancel culture”, alții au numit „spirala tăcerii”, „cenzură” sau „sfânta inchiziție”, în contextul lumii catolice. Așadar, acest proces nu este caracteristic stângii progresiste, ci oricărei forme de hegemonie culturală.
Dar înainte de a discuta mai în detaliu despre natura și mecanismele prin care operează „cancel culture” și de ce ea este foarte prezentă și în societățile eminamente conservatoare, trebuie să clarificăm pe scurt de ce conservatorii occidentali s-au văzut nevoiți să adopte un discurs centrat pe condamnarea acestui fenomen.
Pierderea hegemoniei culturale conservatoare
Discursul conservator american despre apariția unei așa-zise „cancel culture” apare în contextul în care, pe parcursul ultimului deceniu, climatul cultural din societatea americană a suferit o serie de metamorfoze. În ultimul deceniu, valorile „progresiste” au ajuns să devină dominante în majoritatea societății americane, dar în special în rândul elitelor culturale, sociale, economice și politice americane. Fie că vorbim de drepturile LGBT, de egalitatea de gen, de abordarea problemelor legate de rasism și misoginie, valorile și principiile progresiste sunt cele care rânduiesc ce este considerat drept acceptabil sau inacceptabil, dezirabil sau indezirabil, posibil sau imposibil. Valorile și principiile progresiste reprezintă, într-o parte considerabilă a societății americane și în special în eșaloanele superioare, punctele de referință prin care se interpretează ce este moral și imoral.
Dominanța culturală a valorilor și principiilor progresiste în societatea americană nu a apărut de nicăieri, ci este produsul unui proces ce a început încă de la mijlocul secolului precedent. Le-a luat progresiștilor americani peste jumătate de secol pentru a putea dărâma hegemonia culturală conservatoare din societatea americană. Iar această dominanță nu este încă pe deplin asigurată, având în vedere backlash-ul puternic conservator și etnonaționalist venit din partea unor segmente importante ale Americii conservatoare.
Conservatorii au ajuns să vadă cum ideile care anterior erau luate de-a gata, ca fiind perene și naturale oricărei societăți umane, ajung nu doar să fie contestate, dar și efectiv înlocuite cu valori opuse sau incompatibile cu preceptele morale și sociale ale gândirii conservatoare. Oameni care emiteau idei și opinii până mai ieri considerate de bun simț, parte a ortodoxiei culturale, sunt surprinși să descopere că se află în afara a ceea ce este considerat acceptabil în societate. Idei rasiste sau misogine care până mai ieri erau fie tolerate, sau complet acceptate, devin inacceptabile social pe măsură ce cultura evoluează într-o direcție progresistă. Drept răspuns, vectorii conservatori care emit astfel de idei devin marginalizați social și eliminați din mainstream. Aici este momentul în care, din punctul meu de vedere, apare discursul conservator de tipul „cancel culture”. Este produsul unei frustrări conservatoare față de pierderea statutului social, a poziției centrale în cultura și societatea americană. Faptul că și mișcarea conservatoare apela la aceleași mecanisme și repertorii sociale și politice de ostracizare și punere sub tăcere a liberalilor și progresiștilor atunci când aceștia dominau cultural societatea americană este trecută complet sub tăcere. Devine o problemă doar când ei devin victimele propriilor lor metode.
Ce este „cancel culture”?
Revenind însă la discutarea în termeni mai generali a fenomenului „cancel culture”, este important să definim natura conceptuală a acestuia. Conservatorii atribuie acest fenomen exclusiv stângii progresiste, drept produs imanent logicii și gândirii de factură neomarxistă și postmarxistă. Legând conceptual „cancel culture” de stânga progresistă, conservatorii își construiesc un zid de apărare împotriva oricăror acuzații cum că ar apela la aceleași practici.
Așadar, avem nevoie de o definiție analitică a „cancel culture” care poate fi folosită drept instrument conceptual pentru o analiză a fenomenului fără a promova o anumită agendă politică. O soluție care îndeplinește aceste deziderate este adoptarea definiției propuse de Pippa Norris. Într-un articol recent, Norris definește „cancel culture” drept „strategii colective folosite de activiști pentru a folosi presiunea socială cu scopul ostracizării culturale a unor ținte (cineva sau ceva) acuzat de acțiuni sau afirmații inacceptabile.” Construind pe baza acestei definiții, putem spune că trei elemente sunt necesare și suficiente pentru a înțelege natura „cancel culture”:
- Existența unui set de axiome dominante în societate. O serie de precepte, valori și principii cu privire la natura realității, a moralității și a modului de organizare a societății.
- Apariția unor repertorii sau mecanisme prin care dominanța acestui set de axiome este stabilită, perpetuată și asigurată.
- Existența în societate a unor grupuri sau indivizi care nu achiesează la axiomele dominante din societate, ducând la o reacție din partea celor care achiesează puternic la aceste axiome în direcția sancționării sociale a „necredincioșilor”.
„Cancel culture” poate fi descris, așadar, drept un fenomen profund iliberal sau anti-liberal. El nu este un fenomen caracteristic doar unor segmente ale stângii progresiste, ci și al dreptei regresive sau al conservatorismului. Orice mișcare sau proiect sociocultural care urmărește să își impună propriile precepte sociale, religioase sau culturale asupra societății a apelat la astfel de mecanisme. Fie că vorbim de conservatori sau de progresiști, impoziția unei ortodoxii culturale prin eliminarea perspectivelor alternative din societate este în întregime iliberală și antiliberală. Duce la disoluția societății deschise și a pluralismului normativ și politic. Iar România nu a fost ocolită absolut deloc de astfel de fenomene. De altfel, așa cum voi arăta în continuare, forme conservatoare de „cancel culture” sunt prevalente în societatea românească, în special în ceea ce privește cultura înaltă.
Mecanismele „Cancel Culture”
Înainte de a trece la o discuție pe marginea faptelor caracteristice fenomenului „cancel culture” din România, este important să menționăm care pot fi cele mai importante mecanisme prin care acest fenomen funcționează. Trei mari mecanisme pot fi identificate, dintre care două sunt prevalente în societățile democratice: spirala tăcerii, ostracizarea retorică și constrângerea fizică.
- Spirala tăcerii. Acest mecanism este legat de fenomenele de conformism social și a fost îndelung studiat în sociologie, științele politice și studiile comunicării (e.g. Noelle-Neumann 1974). Logica acestui mecanism este că oamenilor le este mai frică de izolarea socială decât le este de a exprima o opinie incorectă. Fie că vorbim de costuri de reputație sau de riscul ignorării, majoritatea oamenilor vor tinde să își încadreze opiniile publice în interiorul granițelor discursului acceptabil social. Astfel, aceștia vor adopta discursul dominant din societate și se vor conforma mesajelor pe care le percep drept ortodoxe, chiar dacă ei înșiși cred altceva. Atunci când există un set de axiome culturale dominante în societate, majoritatea indivizilor vor prefera să se conformeze acestuia și să nu emită opinii contrare. Așadar, spirala tăcerii se referă în principal la un mecanism de autocenzură. Pe măsură ce un set de axiome este văzut drept dominant, oamenii care nu achiesează la el vor începe să se exprime public din ce în ce mai puțin. Pe măsură ce oameni cu opinii contrare se exprimă mai puțin, percepția dominanței setului principal de axiome creste și asta duce la reducerea la tăcere a și mai multor oameni cu opinii contrare.
- Ostracizarea retorică. Acest mecanism se referă la acele practici prin care indivizi sau instituții care exprimă opinii heterodoxe sunt sancționate public prin boicoturi, proteste, petiții sau alte asemenea acte. Scopul este sancționarea publică a persoanei care exprimă opinii sau idei heterodoxe și eliminarea acesteia din sfera publică.
- Constrângerea fizică. Acest mecanism este cel mai evident și simplu de observat și se referă la acțiuni efective de eliminare din sfera publică a unor idei sau opinii. Fie că vorbim de forțarea anulării unor expoziții de artă sau de arestarea unor indivizi, constrângerea fizică presupune acțiuni directe asupra integrității unor persoane sau obiecte care transmit un mesaj heterodox.
Aceste mecanisme pot fi mobilizate separat sau împreună, iar în contextul românesc ele au fost deseori folosite împreună, în special de dreapta conservatoare, așa cum voi arăta în continuare.
„Cancel culture” în contextul românesc
Contrar a ceea ce cred majoritatea conservatorilor români, România nu a dus lipsă în ultimii trei zeci de ani de „cancel culture”. Diferența față de situația actuală din SUA este că la noi „cancel culture” este apanajul principal, dar nu exclusiv, al dreptei tradiționaliste.
În ultimii treizeci de ani, dreapta tradiționalistă și conservatoare din România a mobilizat în repetate rânduri strategii și repertorii de punere sub tăcere a unor perspective liberale sau progresiste. Pe parcursul modernizării postcomuniste, mișcările conservatoare și tradiționaliste din România au acționat constant în direcția eliminării, cenzurării sau marginalizării abordărilor, perspectivelor și inițiativelor politice, sociale și culturale de factură progresistă și liberală. Singurul motiv pentru care variațiunile de „cancel culture” de origine românească nu au fost complet eficace este legat de condiționările integrării euro-atlantice, care a forțat elitele politice să permită – deseori cu greutate – inițiative și măsuri de factură progresistă.
Câteva exemple vizibile de „cancel culture” ale actanților conservatori și tradiționaliști din România:
- Incidentele de la Muzeul Țăranului Român, când grupuri de fundamentaliști religioși au întrerupt proiecția unor filme cu tematică LGBT. Cazuri clasice și deloc izolate în care mișcări conservatoare încearcă să pună sub tăcere orice alt tip de mesaj cultural alternativ celui dominant în România la acel moment.
- Inițiative pentru desființarea și interzicerea programelor universitare legate de studiile de gen și egalitate de gen. De altfel, astfel de încercări de desființare a unor programe de masterat nu au încetat. Recent, domni conservatori precum Radu Carp sau Cătălin Avramescu continuă presiunea asupra unor decidenți din Ministerul Educației în direcția desființării unui program de masterat pe tema egalității de gen de la din facultatea unde activează. Prin astfel de acțiuni se încearcă eliminarea și anularea unor agende de cercetare și a studierii unor perspective și subiecte care contravin preceptelor și valorilor misogine și patriarhale care încă domină în societatea românească. Acești domni, autoproclamat „liberali”, arată cât de mult se opun pluralismului intelectual din propria facultate și din societate.
- Ostracizarea culturală a manelelor la începutul anilor 2000 de către elitele intelectuale și culturale românești. După o foarte scurtă perioadă de acceptabilitate socială, manelele au fost victima „cancel culture” ca urmare a acțiunilor concertate de eliminare din sfera discursului cultural acceptabil. Dacă înainte manelele puteau fi auzite pe majoritatea posturilor de radio și a posturilor TV de muzică, acestea au fost eliminate din mainstream-ul cultural pentru aproape 15 ani.
Acestea sunt trei dintre exemplele cele mai proeminente, dar lista poate continua la infinit. Fie că vorbim de cultura populară sau de cercurile intelectuale, „cancel culture” este predominantă. Fie că vorbim de o spirală a tăcerii din rândul intelectualilor sau de acțiuni concertate de eliminare a unor valori și perspective socioculturale din spațiul public, România ultimelor treizeci de ani a fost martora nesfârșită a unor fenomene de tipul „cancel culture”. Acestea au fost întreptate împotriva oricui atenta la valorile și preceptele normative al conservatorismului românesc. „Cancel culture” a fost și este parte a repertoriului politic al elitei conservatoare românești.
Antiliberalismul „cancel culture”
„Cancel culture” nu este, așadar, un fenomen exclusiv caracteristic al unor segmente ale stângii progresiste americane sau globale. Acest fenomen este specific oricăror mișcări sociale sau politice care încearcă să impună un set de valori, principii și idei cu privire la moralitate sau organizarea societății. Pe de o parte, în societățile în care valorile progresiste sunt cele care predomină, actanții cu valori conservatoare, aflate în afara acceptabilității sociale, sunt cei care se plâng de existența unui „cancel culture” care le limitează libertatea de expresie. Asta se întâmplă tocmai pentru că dominanța unui set de valori alternative produce izolare socială și un sentiment de marginalizare sau chiar alienare. Pe de altă parte, același lucru se întâmplă și în societățile conservatoare precum cea românească, unde progresiștii și cei care achiesează la alte valori și viziuni decât cele conservatoare se văd marginalizați, izolați și deseori combătuți activ de activiști conservatori.
„Cancel culture” este acceptabilă doar într-o societate iliberală, fie că vorbim de una fundamentată pe axiome și valori conservatoare, progresiste sau de altă natură. În schimb, societățile liberale sunt pluraliste și deschise diversității de perspective normative prin definiție, deci „cancel culture” nu poate fi parte a repertoriului social existent în aceste societăți. Apariția unor fenomene precum cancel culture, fie că sunt de factură conservatoare sau progresistă, reprezintă un atac la caracterul pluralist al unei societăți liberale.
Imagine: Unsplash
Autorul articolului tinde să devină un soi de autoritate în domeniul ”cancel kulture”, ocupând o nișă profitabilă (inclusiv financiar), la fel cum domnul Petro Clej a acaparat tema ”antisemitismului” și ”whataboutismului”, din aceleași considerente financiare.
Scopul rostogolirii acestor teme, sub pretext academic, este acela de a le conferi autoritate și legitimitate, îmbrăcând aceste noțiuni în raționamente savante și argumente stufoase.
În realitate ”cancel culture” nu este decât retorica PUMNULUII ÎN GURĂ, o etapă radicală a anihilării valorilor identitate care trebuie să dispară pentru a face loc ”valorilor” îndoielnice propuse de promotorii Noii Ordini Mondiale. Iar pentru realizarea acestor deziderate nu mai sunt suficienți ”istoricii” din tagma lui Alex Stoenescu sau Lucian Boia, care sunt plătiți să ne spună cu dovezi că Mihai Viteazul nu era în realitate atât de viteaz, iar Ștefan cel Mare și Sfânt nu era nici pe departe mare sau sfânt. Astăzi, mondialiștii nu mai au rpbdare cu noi, să ne uităm valorile, așa că le dărâmă fizic de pe soclurile pe care le-au înalțat înaintașii noștri. Iar pentru asta, orice motiv este suficient. Prin Cancel Culture se încearcă extirparea din istoria Umanității și din memoria colectivă a memoriei și aportului tuturor acelora care au dus la progresul actual. Prin Cancel Culture vor să ni-l șteargă pe Eminescu din istoria literaturii doar pentru că n-a fost prea prietenos cu naturalizarea evreilor în articolele de la Timpul, vor culpabiliza Biserica Ortodoxă Română pentru robii țigani și exemplele pot continua la nesfârșit.
Nu contează pretextele pentru care vor fi atacate valorile tradiționale, important este ca ele să dispară pentru a lăsa acel gol atât de necesar pentru construirea OMULUI NOU, de tip neo-marxist
Îmi pare rău, dar syntopic nu discerne binele de rău. „Cancel culture” nu este o chestiune fluidă, domnilor sofiști. Sus inimile ca și rațiunea să discearnă cum se cuvine!
Exemplele poate că nu sunt bine alese (mulți au dificultăți să înțeleagă apropierea între Thomas Jefferson și manele). Să nu uităm însă că establishment-ul cultural românesc de după 1990 (caracterizabil drept conservator, după majoritatea criteriilor ideologic-culturale de evaluare) a respins, minimalizat și eliminat sute de opere, reprezentări și forme culturale asociate cu trecutul comunist. Dacă asta nu e cancel culture atunci ce este?
Un articol dorit academic, dar cat se poate de penibil, de propaganda stangista prin rasturnarea paradigmei cu scopul de a crea confuzie terminoligica si conceptuala, pentru a-si legitima aberatiile ideologice, apeland emotiv la autovictimizare. „Hotul striga hotii”, mai simplu spus. Epurarea prin mecanismul cancel culture este un apanaj al progresistilor de stanga, asa cum a fost si in trecut a comunistilor „eliberatori”. Tot ceea ce promoveaza acest progresism este in fapt anarhia prin deconstructie. Impunerea de catre progresisti a conceptelor anarhiste drept valori culturale, si aici apare diferenta dintre liberalism si extremism. Acest progresism impune dezordine si urmareste destabilizarea societatii, anularea reperelor morale si culturale, nicidecum o elevare sociala si morala.
Faza cu Muzeul Țăranului Român e fals interpretată, nu e nici un cancel culture.
Acolo e metoda de propagandă și autopromovare a activiștilor elgibiti care aleg locuri simbolice ale adversarilor si se duc să sfideze și să provoace. Dl Ghincea ar trebui să se gandească cum ar fi să meargă Noua Dreaptă să proiecteze filme antiLGBT, documentare, in barurile elgibiti? Cum vi s-ar părea? Ati zice că e mare provocare.
Păi fix așa a fost provocarea nerușinată a activiștilor Accept care au vrut scandal și victimizare plus viralizare. Nu i-a anulat nimeni, ci s-a răspuns la o provocare intenționată. Nu a fost dat nimeni afară de la serviciu. Din contra, lobby-ul LGBT e specializat in datul oamenilor afară de la serviciu.
Cazurile minore mentionate de dvs. nu se compară cu vânătoarea de vrăjitoare generalizată declanșată de stânga autoritară care dă afară oamenii de la serviciu literalmente și cenzurează activ rețelele.
Un comentariu alambicat, aparent academic, care nu face decât sî ascundă faptul că azi stânga este represivă și epurează universitățile prin mecanismul cancel culture. Da, dă oameni afară din universități pentru opinii argumentate la presiunea grupurilor de activiști care fac linșaj. Doar pentru că dl Ghincea e stângist și s-a aliniat la manistream nu inseamnă că alții nu sunt tratați imoral și că nu există cenzură explicită și implicită. Dl Ghincea celebrează un sistem represiv pentru că s-a aliniat și apără puternicii zilei care i-au dat burse și eventual ceva post. Asta nu elimină faptele că mari profesori au fost atacați și dați afară pe bază de linșaj al activiștilor SJW.
A se citi Terorismul intelectual al lui Sevilla.
Hegemonia stângii din universități este un fapt de putere rezultat din războiul de clasă și lungul marș gramscian prin instituții. Evident că un românaș ajuns acolo se pune bine cu cei puternici, e servil față de mainstream și pretinde că nu există cenzură, teroare intelectuală și epurare, că stânga nu e liberală ci mereu autoritară.
Cancel culture de factura progresista incearca sa elimine din discursul public discriminarile de orice fel. Cancel culture de factura conservatoare incearca sa elimine din societate orice deviere de la normele sociale stabilite in alte epoci, conform mentalitatilor si realitatilor de atunci. In acest sens nu se poate pune semnul egal intre cele doua curente. As spune, de fapt, ca nu se poate vorbi de cancel culture atunci cand intentia este aceea de a repara un rau si de a descuraja perpetuarea raului. Poate ca doua exemple concrete ar face comentariul meu mai clar: 1.cred ca nu au ce sa caute in piata publica statui ale unor personaje istorice care au luptat pentru perpetuarea sclaviei, dupa cum nu au ce sa caute statuile dictatorilor care si-au macelarit propiile popoare. 2. mi se pare binevenita interzicerea in spatiul public a unor cuvinte care produc disconfort celorlalti asa cum sunt referirile la aspectul fizic, inlocuirea numelui sau a functiei cu referiri la etnia sau rasa unei persoane.
Textul își imaginează că produce un fel de răsturnare paradigmatică atunci când subsumează ”culturii eliminării” fenomene ca întreruperea zgomotoasă a unui film LGBT în sala de festivități a Muzeului Țăranului Român, atitudinea contra ”studiilor de gen” sau disprețul față de manele. Exemplele date nu pot intra însă în ”cultura eliminării”, pentru simplul motiv că aceasta este o ideologie ce se flatează a fi anti-sistem, de contestare a hegemoniei culturale și eliminare a simbolurilor ei dominante, în timp ce exemplele propuse sunt tocmai manifestări ale culturii dominante contra unor fenomene considerate marginale și deviante.
”Culturii eliminării” constă în negarea radicală, fizică și directă a simbolurilor culturii dominante, în timp ce aceasta din urmă a încetat de mult practica eliminării fățișe a ideologiilor emergente/concurente.
Mica revoluție copernicană propusă de text, cum că și establishmentul ar face ”cancel culture”, nu poate avea loc.
Cultura dominantă nu mai are demult nevoie de vreo cultură a eliminării, aceasta rămânând arma ideologiilor marginale, în căutare de afirmare.
Autorul nu prea și-a făcut temele istorice cum trebuie. Hegemonia culturală conservatoare în SUA nu mai există de la New Deal încoace. Dacă ar fi existat, „The Conservative Mind” a lui Russell Kirk și „National Review” a lui William Buckley n-ar fi devenit motorul mișcării conservatoare de secol XX în SUA, ar fi rămas doar niște inițiative conservatoare dintr-o sumedenie de alte inițiative conservatoare. Dacă exista consens intelectual conservator în SUA, „The Road to Serfdom” a lui Hayek nu ar mai fi provocat dureri de cap lumii academice din SUA (sau Marea Britanie). Apoi autorul nu și-a făcut temele de istorie a ideilor. De când AUR este de dreapta (sau „conservator”, după cum și-ar dori să treacă)? Rascolnicismul nu a fost niciodată o trăsătură a dreptei, iar simplul naționalism (cu toate că „naționalismul” AUR nu este altceva decât etnocentrism toxic și demagogic) nu încadrează un partid la dreapta. Să ne amintim că naționalismul este o găselniță a iacobinilor din Franța și, de atunci și până astăzi, a fost practicat de orice conducător sau lider ce avea nevoie de capital politic sau de țapi ispășitori.
Poate ar trebui să aruncați o privire și la graficul pe care din articol, spune destul de multe despre evoluția valorilor sociale din societatea americană. Pe lângă acest aspect, diversele inițiative intelectuale ale conservatorilor americani sunt o reacție a apariției mișcărilor progresiste pe parcursul celei de-a doua parte a secolului XX, dar simpla lor apariția nu s-a tradus într-o dominanță a sferei publice până recent.
Dacă ne uităm la care erau idealurile sociale americane în 1950 și care sunt ele în prezent, ar fi puțin caraghios să spunem că societatea americană din 1950 era progresistă din punct de vedere social.
Graficele ajută doar când sunt prezentate în context. Ceea ce dumneavoastră numiți „conservator” pentru anii la care vă referiți nu este decât ceea ce astăzi am numi „conservator” din punct de vedere social, dumneavoastră descrieți un concept filtrat prin lentilele whig, prin „prezenteism”. Între timp, mai abitir după 1968, hegemonia culturală (academică și mediatică) a „noii stângi” a translatat direcția, a dat o tentă contestară și mai apăsat deconstructivistă a valorilor, dacă atunci exista un anumit bun-simț și o oarecare măsură, după intrarea în scenă a „noii stângi” ele s-au transformat în idolii forului la modă astăzi. Cu alte cuvinte, ceea ce dumneavoastră numiți „conservator” pentru acei ani nu are în vedere decât ceea ce astăzi ar trece drept „conservator”.
După al Doilea Război Mondial, valori pe care dumneavoastră le descrieți „conservatoare” erau privite ca „progresiste”, colectiviste sau relativiste față de valorile spre care tindeau intelectualii conservatori ai acelor ani. O simplă lectură a câtorva texte mai cunoscute ale unor intelectuali conservatori ai acelor vremuri este de ajuns pentru a trasa o linie între conservatorismul valorilor lor și conservatorismul valorilor noastre. Lumea s-a schimbat foarte mult, iar bunul-simț, măsura și chiar rațiunea sunt contestate de la pupitre mediatice sau de la catedre universitare în numele „diversității” și al emotivității.
Cu o discretă indiscreție, recomand tuturor să aprofundeze contextul editorial al apariției volumului „The Conservative Mind” al lui Kirk; zona culturală nord-americană era deja dominată de stânga (mă rog, de liberali, după cum este numită stânga în SUA), doar editura Regnery acceptând să publice volumul, una dintre puținele edituri conservatoare pe atunci în SUA (a se vedea Henry Regnery, „Memoirs of a Dissident Publisher”).
Cât despre AUR, acest partid nu este doar naționalist. El promovează și valori tradiționale, asociate cu conservatorismul românesc. Importanța familiei tradiționale, a tradiției, a valorilor și instituțiilor religioase în spațiul public și privat, etc. E puțin caraghios să spui că AUR nu e de dreapta, având în vedere valorile sociale pe care le promovează. Spuneți cumva că e de stânga?
Sunt de părere alături de Hayek, Mises, Buckley și alții că orice partid care pune grupul de orice formă sau culoare înaintea persoanei nu reprezintă dreapta, ci colectivismul sau etatismul, în orice caz Leviatanul modern. Că vorbim de stânga sau de alt concept, cert este că dreapta nu face așa ceva. Că în România nu au existat astfel de partide de dreapta, că în contextul Europei de Est o asemenea dreaptă n-ar avea sorți de izbândă, nu schimbă prima afirmație.
Conservatorismul nu mai exista in America de la New Deal, pe bune? Pai pina prin 1965 era apartheid cu negrii, aveau toalete separate, locurile din spate la autobuz, interdictie la credit ipotecar, scoli separate. Evreii aveau numerus clausus in universitatile din Ivy League. Iar Trump a fost presedinte secolul asta, nu la 1800. Bro, fa ti tu temele inainte sa o arzi pe silogisme si pe neadevaruri istorice.
Stimabile, ce treabă are segregarea cu conservatorismul? Vă întreb ca să văd dacă v-ați făcut temele. Deci, care a fost partidul segregaționist din SUA și care doctrine politice, ideologii și idoli ai forului sunt asociate acestui partid. Dacă veți răspunde că republicanii (cărora le este asociat și conservatorismul), atunci înseamnă că nu prea v-ați făcut temele de istorie. Cât despre Trump, dacă el a fost „conservator”, înseamnă că dumneavoastră aveți acces la informații de doctrină politică pe care noi ceilalți nu le avem.
Un alt exemplu de cancel culture poate fi vandalizarea statuii lui Brukenthal de la Sibiu petrecută în ultimele luni, exemplele pot continua.
AD: da, e un exemplu interesant insă dacă analizați și dvs mai atent o să vedeți că sunt date diferite.
Samuel Brukenthal nu era o mare valoarea fondatoare pentru statul roman, omul n-a contribuit la statul român cu nimic ci a fost sluga Impărătesei și a pedepsit cu cruzime iobagii segregați fără nationalitate.
Nu mai avem germani aproape deloc in țară și inițiativa de a-i ridica retroactiv o statuie e o inventie, nu reprezintă pe nimeni și nimic decat pe președinte. Adică nu e ca și cum majoritatea românilor ii sunt recunoscători pentru contributiile la democrație și libertate. Efectiv Brukenthal e un implant străin, fără legătură cu nimic decât cu o istorie colonială. Păi vedeti că e diferit – americanii demolează statui vechi cu oameni implicati in sclavie dar care au merite.
Eu nu zic că demolăm statui cu oameni controversati , dar nici să contstruim statui cu slugi criminale care au ucis români iubitori de libertate. Vedeti marea diferență, totuși
Statuia aia reprezintă doar un președinte german foarte corupt și contestat, atât.
Azi cand Schweighofer rade pădurile impreună cu alte 20 de firme germane (in timp ce țăranilor nu li se dă voie să ia lemne să se incălzească), cand petrol,gaz, rafinării și bănci au fost preluate de austrieci, chiar nu era cazul să ridicăm statui ucigașului lui Horea, care pentru o pozitie politică safe a ucis cu exces de zel luptătorii pentru libertate.