Chiar şi astăzi, cînd artistul a învăţat bine cărările care duc direct la rentabilitatea economică, dacă top-modelul unei familii burgheze are proasta inspiraţie de a spune la masă că vrea să cerceteze altarul cu nu ştiu ce actor, pictor sau poet, inima genitorului său are şi ea neplăcutul prilej de a se preschimba subit în cord. Şi asta din pricina unei duble neînţelegeri, la fel de romantice. Nubila aspirantă la celebritatea Lindei Evanghelista, în cazul, foarte probabil, că nu-i chiar căpiată de amor, se uită la artist ca la marea ei şansă de a fugi din opulenta, confortabila, dar şi plicticoasa bulă financiară în care trăieşte. Calculul ei, fundamental eronat şi definitiv inocent, este acela că artistul o va transporta direct în lumea ficţiunii ideale, acolo unde oamenii levitează şi se interpătrund ca umbrele, bilanţurile contabile încetează, iar metabolismul este şi el abolit. Că, la adăpostul bărbii lui stufoase, ori pe lîngă viguroasa coadă amenajată la ceafă, se va termina definitiv cu socotelile, cu pisălogeala administrativă şi cu scandarea zilnică a conturilor bancare.
De partea cealaltă a mesei, cu traseele respiratorii vizibil obturate, bietul părinte cîntăreşte şi el situaţia şi se opinteşte să scoată, din neantul liceului său preistoric (biruit cu greu la cursul seral), toate cunoştinţele despre artişti. Şi ce adună viitura mîhnirii şi a enervării, din mîlul stătut al unei memorii şi ea destul de aproximative, nu este din cale afară de încurajator. Ba s-ar putea spune că dimpotrivă. Fără vocaţie istorică şi fără instinct social, artistul pare mai degrabă un ratat obraznic, un înfometat perpetuu şi un guraliv incontinent. Fix ce-i trebuie unei june cu privirile pierite pentru a le arăta părinţilor cea mai crîncenă înfăţişare a zădărniciei. Dar şi frageda repăriţă şi încruntatul său tată se înşeală amarnic. Departe de a-şi fi croit cavoul la mansardă, de a fi dat bir cu fugiţii din faţa concurenţei şi a economiei de piaţă sau, şi mai rău, de a-şi fi suspendat funcţiile digestive, artistul este bine-mersi, povara cea mai mare fiind doar aceea pe care i-a pus-o în cîrcă deplina cîştigare a libertăţii. Dacă pînă mai ieri artistul plastic lucra direct doar cu statul şi cu încă vreo doi-trei medici sau avocaţi, acum el şi-a diversificat atît activităţile, cît şi spaţiul de atac. Cel care produce obişnuit, cu mijloace cunoscute şi clasicizate, urmează un traseu absolut banal şi garantat eficient: investeşte în materiale, lucrează la comandă sau nu, livrează la termen sau îşi organizează expoziţiile care sînt simultan şi forme de ofertă. Şi oricît ar fi piaţa de palidă sau, mai bine zis, oricît nu ar fi ea deloc, tot se mai găseşte cîte un cumpărător din ţară ori din străinătate care să acopere exact intervalul pînă la venirea celui de-al doilea. Şi aşa, mai cu vînzarea, mai cu simpozionul şi cu sponsorizarea, artistul se integrează rezonabil în societate şi în tranziţie şi nu numai că el însuşi nu este prea traumatizat, dar îşi trimite şi copiii, după buna tradiţie a preoţilor de ţară, tot către nobilul meşteşug al artelor. Lucrînd corect şi tradiţional, el se înscrie perfect în relaţia economică de tip clasic: decontarea se face la livrarea mărfii, cu acont sau fără, iar lucrările ajung, în mod legitim, la muzeu, la colecţionari, în instituţiile şi spaţiile publice. Critica este intotdeauna vigilentă şi cu entuziasmul neştirbit, în timp ce istoria artei pîndeşte lacomă de după colţ şi îşi lărgeşte nările, adulmecînd în aer o boare de rut.
Obosiţi şi excedaţi de atîtea fetişuri, atîta conformism şi de atîta pervertire a libertăţii din pricina coliziunii cu piaţa, copiii de ieri, azi absolvenţi insubordonabili şi artişti lucizi, refuză ostentativ negustoria, muzeul, spaţiile consacrate şi mitologiile ţepene. Dacă părinţii luau de mînă estetismul şi fugeau împreună în atelier şi în sala de expoziţie să nu-i prindă din urmă implicarea în istorie, ideologiile impuse şi crampoanele realismului socialist, copiii coboară acum în stradă, se iau de piept cu istoria, abhoră estetismul şi muzeul, recuperează militantismul pierdut şi ideologiile corespunzătoare. Prin expresiile alternative, de la hapening la performance, de la instalaţie la artă video şi de la intervenţie la body art, ei devin acuzatori, instanţe, activişti sociali, agenţi ecologişti şi creatori ai unui spectacol voit efemer. Refuzînd stocarea şi muzeificarea, ei refuză implicit piaţa şi impurele ei mecanisme de tip bielă-manivelă, cum ar fi, de pildă, nu mai puţin sordida relaţie vînzare – cumpărare. Pentru că ei nu vînd, ei oferă. Şi din ofertă dispare cu totul miza şi iluzia eternităţii pentru a se instala, umilă, coabitarea spontană cu clipa. Evident, aceste proiecte sînt susţinute material de către mari companii, fundaţii, instituţii şi oameni de afaceri sau de către alte structuri economico-financiare. Dorinţa sustragerii de sub determinarea mecanismelor pieţei ajunge, în felul acesta, doar o tristă şi naivă utopie. În timp ce primei categorii de artişti piaţa îi plătea produsul finit şi marfa se deconta la primire, în cel de-al doilea caz, aceeaşi piaţă, bătrînă şi parşivă ca o codoaşă, lucrează prin avansuri, adică prin finanţări la pornire. Istoria, cu murdăriile şi cu nenumăratele ei cinisme, îşi plăteşte, de fapt, agenţi publicitari şi îşi exhibă chipurile dezagregate. Relaţia artei cu piaţa sau, în esenţă, cu banii, este o fatalitate şi toate încercările artistului de a dovedi contrariul nu pot fi decît o imansă naivitate, ori un început de escrocherie. Tertium non datur! Dar, de fapt, artistul ştie bine acest lucru şi luptă eficient pentru o relaţie cît mai corectă cu istoria şi cu piaţa.
Iar dacă viitoarea Linda Evanghelista îşi dă cu presupusul că mariajul cu un artist ar fi un soi de fotosinteză în afara malaxorului cotidian, se înşeală amarnic, după cum tot amarnic se înşeală şi scepticul său părinte dacă se lasă pradă prejudecăţilor şi crede că artistul e doar un vîntură lume, un sorb insaţiabil de absint şi o biată anatomie fără instinct de conservare. Aşadar, artistul e bine. Piaţa mijeşte, lumea se mişcă şi apocalipsa își vestește iarăși iminența.
Imagine: Reconstrucție a atelierului lui Francis Bacon; Sursă: Wikimedia Commons.
