Lumea Nouă pare să aibă de toate, însă îi lipseşte cel mai important element: folclorul.
Cu această remarcă şi-a început Antonín Dvořák cariera de director al Conservatorului de Muzică din New York. Crescut în familia unui hangiu pasionat de citră (instrument tradiţional ceh), a învăţat să cânte la vioară de la vârsta de şase ani. A avut parte de o educaţie religioasă şi de mic a fost învăţat să îşi iubească ţara. În anii adolescenţei şi în perioada tinereţii s-a deprins cu meşteşugul cântatului la orgă, pian şi violă. Pentru că nu îşi permitea să meargă la concerte, a intrat într-o orchestră care anima atmosfera balurilor şi a restaurantelor din Praga. În 1863, orchestra a fost dirijată de Richard Wagner, pe care Dvořák îl admira foarte mult. Primele compoziţii ale tânărului Antonín au încântat auditoriul de la Praga, dar nu l-au impresionat pe cel din Germania şi, de aceea, au fost date uitării. Cu toate acestea, următoarele creaţii muzicale s-au făcut remarcate şi compozitorul a câştigat un oarecare renume. Pentru a se putea întreţine, dădea şi lecţii de pian. Se spune că aşa a întâlnit-o pe soţia lui, alături de care s-a bucurat de opt copii.
Viaţa acestui fiu de hangiu ia o întorsătură neaşteptată în 1892, când i se propune să plece în America şi să devină directorul Conservatorului Naţional de Muzică din New York. Înfiinţat de doamna Jeanette Thurber, noul Conservator trebuia să devină o şcoală americană de compoziţie. Dvořák, care începuse să se remarce în lumea melomană, întruchipa toate calităţile de care această şcoală avea nevoie: o bază tradiţională, capacitatea de a se adapta la schimbările vremurilor şi un stil proaspăt de compoziţie. Pe atunci, America era încă o lume nouă. Trecuseră abia o sută de ani de la Declaraţia de Independenţă şi nici treizeci de ani de la Războiul Civil, deci poporul nu avusese încă timp să îşi închege o identitate, cu atât mai mult să dezvolte o cultură naţională. Arta, în general, era importată de peste ocean. În ceea ce priveşte muzica, aceasta era dominată de şcoala germană. Aşadar, despre puţine compoziţii se putea spune că sunt „americane”. Şi exact misterul acestui tărâm neexplorat l-a convins pe Dvořák să accepte oferta (pe lângă suma care i se oferea pentru acel post, cu ajutorul căreia şi-ar fi putut întreţine familia numeroasă). Astfel, ajungând peste ocean, a început să caute un fundament pentru noua muzică. Atunci a conştientizat care era problema: „Lumea Nouă pare să aibă de toate, însă îi lipseşte cel mai important element: folclorul”.
În perioada în care a fost director, Dvořák a descoperit bogăţia ritmică şi construcţiile muzicale deosebite din melodiile afro-americanilor şi ale americanilor nativi. Astfel ajunge să susţină ideea că nu poate exista o muzică specific americană, dacă materialul cultural al băştinaşilor nu va fi pus în valoare. Impresionat de vivacitatea Noii Lumi, surprins de inovaţiile ei şi de prospeţimea diversitatăţii culturale din jurul său, Antonín scrie Simfonia a IX-a.
El inserează lirismul nostalgic al melodiilor băştinaşilor în cadranele clasiciste şi le împleteşte cu moştenirea folclorului ceh. Dvořák nu exagerează nici cu aerul dramatic pe care l-ar fi putut oferi imaginile construirii noului centru al lumii şi nici cu dorul lui de casă şi de ţară. Creaţia lui nu ne împinge nici înspre prăpastia unei tristeţi insurmontabile, nici înspre culmea unui extaz agitat, chiar dacă trece prin mai multe etaje ale sensibiltăţii. Din contră, în timp ce ascultăm, avem impresia că putem gusta puțin din agitaţia Lumii Noi, fără să simţim nelinişte sau deprimare. Această tehnică este specifică lui Dvořák, el fiind adept al echilibrului atât în ceea ce priveşte structura muzicală, cât şi în ceea ce priveşte mesajul transmis.
Prima parte este o introducere directă în viaţa americană. Parcă şi vedem lumea care circulă pe străzi în valuri, animată de dorinţa de schimbare, oraşele care au răsărit peste noapte sau cerşetorii visului american, flămânzi de o viaţă nouă şi însetaţi de speranţă. După o relatare energică a unor realităţi aproape palpabile, această parte de Allegro se încheie fără un răspuns, fără rezolvare, ca o frază începută dar neterminată. Dacă cea dintâi parte este o relatare a prezentului agitat, cea de-a doua este o povestire pe larg (Largo), în trei teme tonale. În această parte se simte potenţat dorul de ţară, nostalgia vremurilor trecute şi oboseala speranţei animate în prima parte. A treia parte ne împinge din nou în viaţa cotidiană americană, având influenţe din cântecele băştinaşilor, în special din The Song of Hiawatha, un poem epic despre nativi americani. Ultima parte este compusă dintr-o îmbinare a temelelor precedente, atât în ceea ce priveşte influenţele muzicale, cât şi mesajul transmis. Astfel, compoziţia se încheie grandios dar, asemănându-se cu o întrebare retorică, lasă spaţiu deschis pentru o interpretare proprie a sfârşitului.
Simfonia a IX-a, „Pentru lumea nouă”, a fost una dintre primele compoziţii de muzică clasică scrisă pe pământ american, iar Dvořák a fost printre primii care a observat problema lipsei fundamentului, a tradiţiei care, în vremurile de acum, îşi arată roadele atrăgătoare, dar acre. Mai mult, el este dovada vie că muzica americană este creată atât din coasta primită de la băştinaşi, cât şi dintr-o „suflare de tradiţie” şi că ambele au fost necesare pentru ca aceasta să prindă viaţă şi să prospere. De aceea, atacul asupra muzicii clasice nu este nimic altceva decât o altă tentativă de negare a bazei istorice, fapt ce nu poate duce decât la apariția unui vid nociv.
