Nu se poate scrie despre moarte fără a cădea în nenumărate locuri comune. Un interes obsesiv al umanității a fost dintotdeauna însăși limita impusă de natură și care, exceptându-i pe nebunii patologici sau întru Hristos, a stârnit măcar o dată groaza în sufletul individului păcălit de mirajul existenței. O condiție însăși a umanului.
În final, poezia (pseudo)psalmică a lui Vancu este o pendulare între automatismul moștenit al raportării la divinitate și încercarea de a explica o absență, transformând moartea nietzscheeană a lui Dumnezeu în sinuciderea lui Dumnezeu.
Luna octombrie în România pare să devină, gradual, luna expectativei anunțării Nobelului pentru literatură și, implicit, momentul în care se poate auzi (din nou!) suspinul colectiv al nației cititoare și scriitoare: iar nu a luat Cărtărescu Nobelul!
Când dezastrul a lovit eram cu toții adormiți / doar Dumnezeu știe cum în acel moment / ne-am trezit din somnul cel de moarte
Ne gândim la artă ca la un bun original nealterabil, ca la un spațiu al deplinei libertăți de manifestare și, de ce nu, ca la un organism imaterial cu o viață a sa care pulsează în beneficiu propriu. Arta nu este animalul de companie al nimănui, nu poate fi stăpânită sau apropriată maniac. Toate aceste idei derivă dintr-un adevăr incontestabil: arta este un produs al sufletului. Însă sufletul poate fi corupt atunci când fatalitățile istoriei pervertesc realitatea și, ficționalizând-o, regândesc arta pentru a oglindi utopia pseudorațiunii pusă în practică – totalitarismul.
Ce-ar fi fost dacă Labiș și-ar fi atins potențialul creator? Cum ar fi arătat literatura română astăzi dacă ar fi sărbătorit a 87-a aniversare a poetului Labiș, încă în viață? Odată ce timpul se depune pe rămășițele vieților trecute, oamenii îl plămădesc în mit.
Nu este un fapt puțin cunoscut că mulți autori canonici au murit în condiții de sărăcie inimaginabile. De la autorul lui Moby Dick, la macabrul E.A. Poe și dandy-ul Oscar Wilde – grei ai literaturii universale care și-au trăit ultimii ani în deplina ignoranță a societății – ne putem întreba în completă legitimitate dacă nu cumva sărăcia este o condiție a scriitorului de valoare.
Dacă avem impresia că societatea contemporană este răspunzătoare pentru apariția a ceea ce numim astăzi corectitudine politică, poate ar trebui să reconsiderăm adevărul acestei judecăți. Conceptul, a cărui nominalizare se conturează abia spre finalul secolului al XX-lea, are ca fenomen concret manifestări mult mai timpurii, iar literatura română nu duce lipsă de critici care să-l promoveze cu mult înainte ca acesta să fie în vogă