Panica morală sau, de altfel, orice fel de panică se bazează pe frică. Adesea, această frică este o consecință a dezinformării, ceea ce duce la o întrebare fundamentală: „Cum discernem adevărul?”.
Îmi propun în actualul eseu să resemnific un concept filosofic îndelung frecventat și totodată vulnerabil la clișee interpretative. În acest sens, îmi voi structura eseul în trei secțiuni distincte, abordând într-o manieră evolutiv-dialectică subiectul propus analizei și plasându-l într-o corelație aparent surprinzătoare cu aspecte specifice actualității: tehnologiile informaționale, efectele rezultate din izolarea sau deficitarea socială a omului contemporan, nu în ultimul rând, voi contura câteva dintre virtuțile și limitele sociabilității online.
„Avem nevoie de critici?” se întreabă mulți oameni, dintre care nu puțini, victime ale vreunui fel de critică. Cu siguranță, dacă cei ce cad victime ale biciului ar putea vorbi, răspunsul ar fi nu. Chiar și cineva care în mod cert știe mai bine, Samuel Beckett, își îngăduie distracția de a face ca insulta supremă proferată între vagabonzii săi certăreți să fie „Crritică”, cu dublu R, pentru a o face mai explozivă. Dar dramaturgii, regizorii și actorii de prestigiu ar răspunde negreșit că da.
Notă: Acest eseu este scris de Cosmin Țugui, care a obținut premiul I în cadrul concursului de eseuri filozofice pentru liceeni, „Din lumea Sofiei”. „Deosebirea dintre o democraţie şi o despoţie constă în aceea că într-o democraţie se poate scăpa de guvern fără vărsare de sânge, pe când într-o […]
Ne face mare plăcere să anunțăm câștigătorii concursului de eseuri filozofice pentru liceeni, „Din lumea Sofiei”, pe care l-am organizat în acest an alături de Facultatea de Științe Politice, Filozofie și Științe ale Comunicării, a Universității de Vest din Timișoara.
Poziția formală a lui Strauss este lipsită de ambiguitate; stând în compania vechilor săi precursori platoniceni, el mizează pe prima alternativă: a citi omul în termenii subumanului nu este doar absurd, ci înseamnă a invita la apariția unui regim politic care să reflecte presupusele mecanisme care ar sta la baza constituției vieții. Dacă natura este o mașinărie, atunci arta politică care imită natura va funcționa și ea ca o mașinărie.
Dacă includem în ea trecutul, prezentul și viitorul deopotrivă, realitatea e o completitudine narativă a înțelesurilor la care ne raportăm spontan. Această unitate, această totalitate a înțelesurilor, poate fi numită cosmos. Cosmosul, așadar, e tot ce a fost, tot ce este și tot ce urmează să fie. Dacă adresăm întrebarea ce este acel ceva la care particip și eu cu existența mea, „cosmosul“ e un răspuns bun ca punct de plecare.
Orice descriere suficient de bogată a existenței umane indică faptul că năzuințele ce pot domina tiparul vieții – de exemplu, un jind pentru cea mai mare cantitate de plăcere (a se vedea portretele „existenței estetice” realizate de Kierkegaard), sau dorința de siguranță mai presus de toate, sau zbaterea de a acumula bunăstare și putere (portretizată atât de des în filme și romane, ca să nu menționez și ziarele cotidiene), sau o foame de cunoaștere în topici practice ori speculative, sau eforturi de a realiza o viață întru virtute, după cum este exemplificată ea de eroii istorici și culturali (sau membri ai familiei) – toate servesc scopului de a procura conștienței cuiva un sens dedemnitate, iar nu doar de însemnătate.
Filosoful Alfred North Whitehead a atras atenția asupra unei erori de argumentare nesesizate până la el: „sofismul reificării“ [„sofismul atribuirii materialității“]. Această eroare este comisă atunci când confundăm un concept abstract cu ceva concret. Spre exemplu, cavalerii medievali porneau în căutarea sfântului Graal, un lucru concret, pocalul de argint din care a băut Iisus la Cina cea de Taină. Dacă ne-am lua după Whitehead, am spune însă că ce căutau aceștia cu adevărat era sfințenia, care nu e un pocal anume, ci o anumită disciplină a sinelui
Opinia pe care o avem despre propriul nostru caracter depinde în întregime de judecata noastră cu privire la comportamentul nostru trecut. Este atât de dezagreabil să gândim rău despre noi înșine, încât adesea ne îndepărtăm intenționat de la acele circumstanțe care ar putea face acea judecată nefavorabilă.