Este izbitor de curios și ciudat cum, în contextul nostru modern, moralitatea și etica sunt considerate un subiect de însemnătate publică, în timp ce Dumnezeu este privit ca un subiect ezoteric, care interesează doar teologii și „oamenii care se preocupă de regulă de genul acesta de lucruri”. Însă nu a fost dintotdeauna așa și merită într-adevăr să ne întrebăm cum am ajuns în această situație și ce putem face în legătură cu ea.
Climatul de opinie secular le slăbește creștinilor încrederea în adevărul conținutului credinței lor. În cartea sa, „A Rumor of Angels”, din 1969, Peter L. Berger descrie credincioșii ca fiind o „minoritate cognitivă”, ale cărei standarde de cunoaștere se abat de la ceea ce este acceptat în mod public. Berger scrie despre „structuri de plauzibilitate”. Oamenii au nevoie de susținere din partea celorlalți pentru a considera că o anumită descriere a realității este plauzibilă. Când această susținere se diluează, ei sunt nevoiți să recurgă la o puternică determinare personală pentru a-și păstra convingerile care se află în dezacord cu convingerile celor din jur.
Wolfhart Pannenberg, unul dintre cei mai înzestrați teologi protestanți ai generației sale, nu a părut niciodată suficient de adaptat mediului în care a trăit, iar asta ar putea spune mai multe despre mediul său decât despre el. Lumea teologică germană a fost mult mai puțin zguduită de schimbările din cultura academică ale ultimelor decenii decât a fost lumea anglofonă. Însă chiar și în raport cu standardele germane, teologia lui Pannenberg are un straniu aer desuet.
Cât de greu este să găsești un om bun nu o poate spune nicio minte de om. Nici măcar mintea celui care, ajutat, încearcă în fiecare zi să-și străpungă miezul scârnav al ființei. Cât de ușor este să vezi pretutindeni un om bun o poate spune orice făptură omenească, oricâtă minte i-ar lipsi.
În timp ce lumea postmodernă își pierde capacitatea de a înțelege adevărurile fundamentale, realitatea concretă a Crăciunului anunță și sărbătorește un Mântuitor Întrupat, divin, care a fost cândva copil, care înnobilează și transfigurează toate datele condiției umane.
Ce legătură există, totuși, între toate acestea și educația clasică? Simplu: orice ideal de educație – fie el clasic sau modern – este derivat dintr-un anumit mod de a înțelege realitatea și, mai cu seamă, natura umană. Dacă admitem că educația reprezintă o (trans)formare – o prefacere a omului din ceea ce este el în mod brut, primitiv în ceea ce ar putea să devină, dar în perfect acord cu ceea ce se află deja în el într-o anumită stare, să o numim potențială – ei bine, ziceam, dacă educația înseamnă această formare, atunci ea depinde în mod necesar de cum credem că este alcătuit omul. Iar dacă credem că omul nu este doar simțire, dar este și simțire, atunci singura perspectivă adecvată asupra emoțiilor este cea în care le vedem ca pe niște aliați.
La o citire de manual, teoria etică a lui John Stuart Mill aparține utilitarismului clasic alături de cea a precursorului său, Jeremy Bentham. E drept să spunem și că manualul marchează diferența dintre cele două, în ceea ce privește dimensiunea lor hedonistă, nu consecvențialistă: introducerea de către Mill a distincției calitative între plăceri, în comparație cu analiza benthamită care rămâne doar cantitativă. Cred însă că această lectură ratează câteva nuanțe importante ale gândirii lui Mill.
În spatele dorinței acestei mici contribuții se află credința că subiectul explorării spațiului cosmic nu este doar o temă a momentului, o temă care a intrat în tendințe în ultima perioadă, ci este una din temele viitorului la care merită să reflecteze fiecare dintre noi, în măsura în care fiecare este preocupat de civilizația noastră și de călătoria ei în risipirea incertitudinii viitorului. Cred că a ne abandona reticența și a ne ruina ignoranța cu privire la această temă de reflecție și imaginație nu pot fi decât benefice.
Punctul de maximă tensiune al filmului scoate la suprafață toate reziduurile și dedesubturile acestei relații schimonosite. Dialogul dintre cele două, purtat în întunericul de la miezul nopții, în preajma câtorva lumânări aprinse, care ard și se topesc precum cuvintele uneia în sufletul celeilalte, arată toate posibilitățile și modulațiile relației lor – resentimente, reproșuri, strigăte după înțelegere și afecțiune, disperare, nepăsare, neglijență, ură mocnită și ură care erupe, invidie, resemnare, bucurie în fața necazului celeilalte, absență, excese de apropiere, temeri reciproce și un lanț nesfârșit de confuzii, ezitări și neliniști.
Ca umorul să își mai poată îndeplini funcția de corectiv moral, așa cum îl considera Bergson, este necesară o minimă înțelegere comună a moralității. Însă aceasta nu se poate întemeia pe emoții și afecte. Astfel că astăzi pare să se facă haz de necazul tradiției clasice: umorul este încurajat ca aliat fidel al răbufnirilor emoționale de tot felul și descurajat pe criterii de asemenea emoționale, adică arbitrare.