Mary Midgley, prietena mai puțin cunoscută a lui Elizabeth Anscombe, Philippa Foot și Iris Murdoch, a fost o gânditoare în mod deliberat multidisciplinară. Era convinsă că filozofii morali trebuie să stabilească legături între mai multe domenii ale cunoașterii, dacă vor să înțeleagă în mod adecvat tot ceea ce ține de viața, motivația, reușita și eșecul umane.
Sainte-Beuve se dovedește a fi pozitivistul în această poveste. Pentru el, studiul unei opere literare începe cu cercetarea atentă a corespondenței autorului sau cu o discuție cu apropiații acestuia. Înțelegerea dimensiunii sociale și umane a autorului este, pentru Sainte-Beuve, cheia pentru descifrarea celor mai ascunse metafore din opera autorului.
Problema veridicităţii Noului Testament este problema fiecăruia dintre noi. Hristos nu e doar arhetipul omului perfect, al regelui demn, al mirelui prin excelenţă sau al fiului ascultător, El e Cuvântul care a intrat în istorie, cum am remarcat la început. El e punctul de tangenţă dintre lumea ideală şi lumea reală şi totodată calea înspre îmbrăcarea realităţii în perfecţiune, a unirii cu Dumnezeu. Dacă această ameninţare e măcar posibil adevărată, atunci ea necesită toată atenţia omului.
Dacă André și Gregory se află într-un dialog fictiv sau într-unul cu adevărat autentic, este imposibil de determinat. Actorii se joacă pe ei înșiși în film, deci nu putem spune cu certitudine în ce măsură au jucat un rol sau au fost conformi cu ceea ce sunt în viața de zi cu zi. Poate că puțin din amândouă. Aici, barieriele dintre ficțiune și realitate se bruiază, iar Malle pare că reușește să distrugă cel de-al patrulea perete și să absoarbă spectatorul în opera de artă sau să insereze filmul în viața spectatorului.
Dacă includem în ea trecutul, prezentul și viitorul deopotrivă, realitatea e o completitudine narativă a înțelesurilor la care ne raportăm spontan. Această unitate, această totalitate a înțelesurilor, poate fi numită cosmos. Cosmosul, așadar, e tot ce a fost, tot ce este și tot ce urmează să fie. Dacă adresăm întrebarea ce este acel ceva la care particip și eu cu existența mea, „cosmosul“ e un răspuns bun ca punct de plecare.
Am fost ceea ce se chema un copil cu nasul în cărți și, în mare măsură, am rămas, pe viață, o persoană interesată de universul livresc. Părinților mei le plăceau cărțile (care erau în casă așezate în rafturi improvizate) și aveau un mare respect pentru învățătură. Premisele acestea au fost foarte bune, ei mi-au fost alături, dar n-au dorit să intervină sau să influențeze parcursul meu formativ și profesional.
Aș dori pe această cale să semnalez apariția a unei cărți, semnată de profesorul și teologul Adrian Lemeni, intitulată „Tehnicizarea inumană a vieții”, a cărei prezentare a avut loc săptămâna trecută la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Timișoara. Analiza profesorului Lemeni poate părea radicală pentru unii și, în orice caz, descurajantă pentru cei mai mulți dintre noi, căci, sugerează profesorul Lemeni, în loc să ne ajute, tehnologia pare mai degrabă să devină un inamic de temut și chiar un pericol pentru ceea ce presupune umanitatea, așa cum o cunoașteam până acum.
A ajuns o provocare să spui din ce generație faci parte. Denumirile insipide formate dintr-o singură literă conturează un peisaj obscur, în care nu te poți avânta fără să înveți temeinic clasificări și trăsături. Știm însă că un epitom al ultimelor generații, inclusiv al celei din care fac parte, este ancorarea în mediul digital.
În final, disiparea este și o consecință a lipsei de disciplină. Absența disciplinei este un efect al laxității morale în care se afundă post-modernitatea. Formarea intelectuală fără formarea voinței – singura care poate susține pe termen lung viața intelectuală – este sortită eșecului.
Dacă maturii vor vorbi sapiențial, atunci mai degrabă îi vor îndepărta pe cei mai mulți dintre tineri, iar dacă vor acționa juvenil pentru a fi asemenea lor, atunci o șansă de a oferi ceva de folos va fi ratată […] Nu cred că diferențele dintre oamenii de diferite vârste trebuie depășite. Ele trebuie cunoscute, înțelese, acceptate și, eventual, gestionate în așa fel încât proiectele comune să nu devină imposibile. Pentru asta sunt suficiente standardele vieții civilizate, ale bunului simț.