Când folosim greșit semnificația unui sărut, trădăm însăși ideea de pace. E limpede pentru toată lumea că sărutul nu este doar un simbol, nu este doar un mod de a spune „te iubesc”, ci un gest prin care oferim direct iubire și împăcare. De asta nimeni nu ar trebui să îndrăznească să folosească sărutarea în mod perfid.
Cu ocazia sărbătorii pascale, membrii redacției Syntopic vă propun câteva sugestii de lectură. Sperăm că recomandările noastre vă vor îmbogăți și mai mult timpul!
Mulți oameni susțin că numele „Paște” („Easter”) este un ritual păgân al primăverii care a fost unificat cu reînnoirea lumii adusă de Hristos care se ridică din mormânt. Pentru cei pioși, această conexiune poate părea o frumoasă împletire a naturalului și supranaturalului. Cu toate acestea, pentru lumea seculară, presupusele rădăcini precreștine ale Paștelui sunt o oportunitate pentru a scoate din ecuație enervanta cruce și nonsensul mormântului gol și de a păstra în centrul atenției semnele primăverii – iepurașii, florile și ouăle.
Unul dintre cele mai surprinzătoare lucruri despre capitolele din Noul Testament care vorbesc despre perioada Paștilor și cea imediat următoare este că acestea prezintă, în mare măsură, ceva de necuprins cu rațiunea. În Evangheliile canonice, Biserica a recunoscut că a fost nevoie de ceva timp pentru ca primii creștini să poată înțelege ce s-a întâmplat la Înviere și cum aceasta a schimbat totul.
Atât filosofia, cât și teologia, presupun teoretizări ale experiențelor lor fondatoare, pentru a ajunge la perspective cât mai cuprinzătoare. Iar aici relația dintre cele două este nu numai de dorit, ci îmi apare ca inevitabilă. Întrebarea privește raportul dintre credință și rațiune și poate fi adresată atât filosofului cât și teologului. Forma cea mai adecvată a punerii problemei nu este excluziunea, ci dialogul.
Atât sarcina teologiei, cât și sarcina filosofiei au fost extrem de dificile în secolul XX, date fiind dezvoltarea accelerată a științei, a tehnicii și dezastrele regimurilor autoritare sau ale războaielor. Occidentul se afla deja într-o criză existențială, creștinismul fiind din ce în ce mai secularizat […] calea căutării „dumnezeirii lui Dumnezeu” pare să fie salvatoare pentru cel care reușește să-L aducă în ne-uitare și să-I primească prezența. Dacă este sau nu și fenomenologia o astfel de cale rămâne o întrebare deschisă, la care atât filosofii, cât și teologii sunt chemați să răspundă.
Femeile lui Hrosvita sunt marcate de mai mult decât de virtutea lor. În „comediile pioase” ale lui Hrosvitha, eroinele folosesc umorul în apărarea binelui, mustrându-i pe bărbați astfel încât pofta și hărțuiala lor să pară ridicole.
Umorul lui Ioan Paul al II-lea, așa cum l-am perceput eu, tindea spre ironie: nu în sensul postmodern, în care ironia este la mică distanță de cinism, ci în modul mai venerabil al ironiei ce recunoaște faptul că nu suntem la cârma vieților noastre și că vom ajunge în rolul de bufon de curte dacă încercăm să controlăm totul.
Austen este amuzantă, nu în ciuda durității ei morale, ci datorită ei. Așa cum C.S. Lewis observa, „tocmai esența dură a moralității și chiar a religiei mi se pare că dau naștere umorului de calitate”. Așadar, fără un standard moral, „nu poate fi nimic ridicol, cu excepția unui moment scurt de provincialism, în care am putea să râdem la ceva nefamiliar. Dacă într-o operă nu există ceva despre care autorul să nu glumească, atunci opera aceea nu conține nicio urmă de umor”.
Întrebarea ar fi ce e, în esență, umorul. Este o încercare terapeutică de a gestiona sentimente grave, aș zice. O tentativă de distanțare de un nucelu de trăire victimizantă, chinuitoare. Cred că, la origini, orice formă de umor e „haz de necaz” sau o distanțare față de acele lucruri de care ne temem. Râdem de rău ca să îl speriem, ca să îl minimalizăm și să îl alungăm. Umorul sperie stihii.