Întrebarea ar fi ce e, în esență, umorul. Este o încercare terapeutică de a gestiona sentimente grave, aș zice. O tentativă de distanțare de un nucelu de trăire victimizantă, chinuitoare. Cred că, la origini, orice formă de umor e „haz de necaz” sau o distanțare față de acele lucruri de care ne temem. Râdem de rău ca să îl speriem, ca să îl minimalizăm și să îl alungăm. Umorul sperie stihii.
Seriozitatea ne paralizează adesea, ne îngheață într-un punct de vedere, poate din frica de a greși, poate din frica de a avea dreptate, dar elementul ludic, comic, este necesar în orice cercetare academică, pentru a ne scăpa de frica de a greși și a ne permite să ne amintim de entuziasmul pentru subiectul pe care am ales să-l cercetăm. Odată ce învățăm să îmbrățișăm comicul, necunoscutul nu mai este angoasant, ci devine un cârlig de care ne putem agăța pentru a pătrunde cu adevărat într-o operă.
În cele din urmă, ce ne spune râsul despre noi înșine? Ei bine, că suntem ființe mai comice decât ne place să credem, că poate suntem „homo ridens” mai mult decât suntem „zoon politikon” și că, prin umor și comic, putem căpăta nu numai o conștiință de sine, dar și o conștiință despre lumea în care trăim, la fel de bine cum o putem face și prin procedee serioase de introspecție sau prin lecturi filosofice.
De fiecare dată când ne oprim ca să ne bucurăm de frumusețea care ne înconjoară, putem să trăim la fel cum o fac îndrăgostiții, lent și plenar, cu inima și ochii mari. Sunt atât de multe lucruri de care să te îndrăgostești! Atâtea frumuseți mici și mari, pe care trebuie doar să le descoperi, să le guști, să le auzi.
O legătură anacronică cu Ionesco ne-ar ajuta să înțelegem mai bine ce se întâmplă în „1 Aprilie”. Șocul unui eveniment precum moartea este situat la granița dintre tragic și comic, cauzând diluarea dihotomiei tragic-comic și confuzia cititorului. Zâmbetul, râsul sau grimasa ar fi niște reacții absolut firești în alte împrejurări. Tocmai faptul că apar în preajma morții creează o barieră, un mijloc de protecție față de absurd.
Deși cei doi autori încearcă să identifice anumite „elemente-cheie” comune tuturor religiilor, și prin asta să aibă o înțelegere substanțială, mai degrabă decât funcțională, a conceptului, se poate argumenta că această simplificare minimizează excesiv diferențele dintre o religie cum este creștinismul și una cum este, de pildă, budismul.
Arendt definește cultura ca fiind acea componentă a unei societăți ce servește conservării memoriei, durabilității și imortalității. Desigur, cultura nu are un caracter cu totul dezinteresat și lipsit de orice funcționalitate pragmatică într-o societate: ea servește și unor nevoi ale oamenilor, de exemplu nevoia de frumos.
Este surprinzător faptul că intelectualii se opun capitalismului așa cum o fac. Alte grupuri cu statut socio-economic comparabil nu prezintă același grad de opoziție în aceleași proporții. Statistic, deci, intelectualii sunt o anomalie.
Printre întrebările referitoare la viitorul ordinii capitaliste – adică a ordinii sociale bazate pe diviziunea extinsă a muncii, specializare și relații de schimb, circumscrise, toate, de un sistem de drepturi de proprietate privată și de domnia legii – nu pot fi în niciun caz evitate cele care vizează rolul religiei într-o astfel de civilizație.
Cine sunt cei care populează piața? Sunt ei acei roboți lipsiți de suflet, mecanici, prezentați de atâtea ori în teoria economică? Sau poate directorii corporatiști lipsiți de empatie și lacomi, așa cum apar la televizor, care consideră că furtul, crima și degradarea mediului fac toate parte dintr-o afacere bună?