Seriozitatea ne paralizează adesea, ne îngheață într-un punct de vedere, poate din frica de a greși, poate din frica de a avea dreptate, dar elementul ludic, comic, este necesar în orice cercetare academică, pentru a ne scăpa de frica de a greși și a ne permite să ne amintim de entuziasmul pentru subiectul pe care am ales să-l cercetăm. Odată ce învățăm să îmbrățișăm comicul, necunoscutul nu mai este angoasant, ci devine un cârlig de care ne putem agăța pentru a pătrunde cu adevărat într-o operă.

În cele din urmă, ce ne spune râsul despre noi înșine? Ei bine, că suntem ființe mai comice decât ne place să credem, că poate suntem „homo ridens” mai mult decât suntem „zoon politikon” și că, prin umor și comic, putem căpăta nu numai o conștiință de sine, dar și o conștiință despre lumea în care trăim, la fel de bine cum o putem face și prin procedee serioase de introspecție sau prin lecturi filosofice.

O legătură anacronică cu Ionesco ne-ar ajuta să înțelegem mai bine ce se întâmplă în „1 Aprilie”. Șocul unui eveniment precum moartea este situat la granița dintre tragic și comic, cauzând diluarea dihotomiei tragic-comic și confuzia cititorului. Zâmbetul, râsul sau grimasa ar fi niște reacții absolut firești în alte împrejurări. Tocmai faptul că apar în preajma morții creează o barieră, un mijloc de protecție față de absurd.