Lucrările ei, influențate deopotrivă de desenele copiilor, de tot ce înseamnă street art și graffiti și de arta naivă, combină spectaculos tehnici și stiluri pentru a plăsmui compoziții anecdotice, dar profunde și încărcate de comentarii sociale și psihologice. Personajele-animale nu sunt reprezentate realist, sunt hibride; fiecare dintre ele pare a avea caracteristicile mai multor specii, ceea ce face aluzie la mixajul eclectic de elemente caracteriale ale personalității umane.
Thomas Hobbes este considerat de unii interpreți drept unul dintre fondatorii tradiției pozitiviste, în sensul politic și juridic al termenului; mai mult chiar, este văzut ca unul dintre părinții filosofiei politice moderne. Odată cu apariția lui Hobbes, gândirea politică occidentală trece printr-un adevărat moment de cotitură; are loc un soi de reformă în gândirea politică, ce inaugurează și impune din acel moment perspectiva contractualistă în răspăr cu cea a organică, a teologiei naturale
Dacă înțelegem secularizarea ca o filosofie ce propune golirea spațiului public de pretenții metanarative religioase sau de altă natură, atunci „clasicii” liberalismului și iluminismului sunt candidații evidenți pentru titlul de „Părinți ai ordinii seculare”. Dar revoluția științifică și criza metafizicii clasice trebuie să fie în mod obligatoriu introduse în ecuație, întrucât liberalismul se „hrănește” dintr-o viziune în care lipsesc cauzalitatea formală și cea finală, și în care natura și societatea pot fi reconfigurate în orice mod sub forța rațiunii și a investigației științitice.
Vor rămâne întotdeauna diversități importante în Europa, în special în privința limbii. Și, chiar dacă există culturi naționale diferite, există totuși destule asemănări între ele pentru a putea vorbi de o cultură europeană – desigur, o cultură mai degrabă diversă decât una uniformă. Există rădăcini comune, iar una dintre ele este în mod cert creștinismul. Însă aceasta nu este singura. Mai există experiența comună a culturii medievale, a umanismului, a construirii statului național, a iluminismului și a industrialismului, pentru a numi doar câteva.
Zăbovind ceva mai mult prin bisericile ortodoxe de la noi, un ochi vigilent nu poate să nu remarce separarea pronunțată dintre viața cotidiană a laicilor și viața acestora în Biserică. De ce existența mirenilor are în general doar o intersecție minoră cu viața eclezială? De unde respingerea reciprocă la nivel profund dintre laici și Biserică? După părerea mea, cauzele trebuie căutate cu răbdare și nepărtinire în rândul abaterilor de la însăși esența constitutivă a Bisericii ca fenomen social – ce se definește etimologic ca adunare a credincioșilor – iar un posibil răspuns paradoxal îl văd în însăși încercarea Bisericii ca instituție de a atrage cât mai mulți credincioși.
O învățătură poate fi reprezentativă pentru o biserică într-o perioadă de timp particulară, însă probabil nu pentru întreaga Biserică sau probabil nu într-un mod care să fie relevant și pentru momentele ulterioare pe care le va traversa acea biserică. O învățătură nu poate fi exprimată într-o formă ultimă, corespunzătoare adevărului pe care îl vizează. O asemenea învățătură are autoritate în măsură în care se va dovedi realmente reprezentativă, atât pentru comunitatea creștină, cât și pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Nu este niciodată scutită de reflecții critice, spre deosebire de Evanghelii, așa cum sunt ele mărturisite în Scriptură.
Ideologia a invadat, și chiar a uzurpat, drepturile omului atunci când acestea au început să fie văzute ca servicii oferite de stat, care depind astfel de mijloacele de redistribuție, adică de drepturile la bunăstare socială. Din păcate, politicile de stânga au acaparat ideea de drepturi ale omului, pretinzând că diferite drepturi sunt obligatorii prin lege, în același fel în care libertățile de bază sunt garantate prin obligații legale internaționale.
Poate că mi-aș picta o față, asemănătoare cu cele dintr-un mozaic Bizantin, cu o expresie amară și neliniștită, ca a cuiva care nu s-a simțit niciodată cu adevărat acasă, în această lume… Mâinile le-aș reprezenta sensibile și pline de o energie nervoasă. Aș alege o gamă de culori întunecată, întreruptă de câteva explozii izolate – de lumină și căldură vie – care ar putea indica pasiunea mea pentru viață. În sfârșit, m-aș plasa – fără îndoială – în fața unui șevalet, în mijlocul unui peisaj întins!… Căci atât baza, cât și ținta vieții mele au fost să-mi exprim senzațiile, sentimentele, ideile pe pânză.
Astfel, atunci când spunem că o teorie nu are caracter științific, adică nu poate face predicții testabile, ceea ce spunem este că nu ne furnizează cunoaștere, că nu ne ajută să înțelegem mai profund universul în care trăim. Problemele metodologice pot fi reduse destul de ușor la probleme epistemologice.
Concluzia care rezultă din explorarea pespectivelor de mai sus nu poate fi decât următoarea: realismul și pluralismul epistemologic nu sunt contradictorii. Putem argumenta în favoarea realismului acceptând faptul că demersul de conceptualizare a realității este unul plural.