Deși experiența spiritualității în detenție se articulează diferit la cei trei autori, constantă și omniprezentă este privirea întotdeauna lucidă – chiar critică – asupra propriei legături cu Dumnezeu și felul ei de manifestare. Deși o călătorie punctată de deznădejde, ea sfîrșește prin inevitabila regăsire.
Am vrut să vedem dacă invitații noștri consideră că există o legătură între pluralismul religios, toleranța politică și Reformă, dacă sunt de acord cu teza weberiană conform căreia apartența religioasă influențează în mod direct sistemul economic și, nu în ultimul rând, dacă cred că protestantismul a dus la nihilismul și relativismul contemporan. Rezultatul este, credem noi, deosebit de interesant și intrigant, căci dă naștere unor probleme și întrebări demne de reflecție. Le mulțumim invitaților noștri pentru că au acceptat invitația de a răspunde acestor întrebări!
Ceea ce trăim astăzi – condensat în trei generații – nu are echivalent decât în revoluția industrială care a făcut trecerea de la societățile tradiționale agricole la cele industriale urbanizate moderne, și în revoluția neolitică, adică transformarea care, dincolo de trecerea la civilizațiile complexe agrare, a creat și premisele revoluției informaționale, prin inventarea și instituționalizarea birocratic-admininstrativă a scrierii ca formă de comunicare și control social.
Cât de departe este Kierkegaard dispus să ducă pasiunea împotriva rațiunii? Aparent, nu există nicio limită. „Dacă reușiți să mă înțelegeți cu adevărat”, explică acesta în „Either/Or” (1843), prima sa operă majoră, „Aș vrea să spun că, în luarea unei decizii, nu ar trebui să fie atât de mult vorba despre corectitudine, cât despre energia, sinceritatea și patosul cu care cineva alege.”
Climatul de opinie secular le slăbește creștinilor încrederea în adevărul conținutului credinței lor. În cartea sa, „A Rumor of Angels”, din 1969, Peter L. Berger descrie credincioșii ca fiind o „minoritate cognitivă”, ale cărei standarde de cunoaștere se abat de la ceea ce este acceptat în mod public. Berger scrie despre „structuri de plauzibilitate”. Oamenii au nevoie de susținere din partea celorlalți pentru a considera că o anumită descriere a realității este plauzibilă. Când această susținere se diluează, ei sunt nevoiți să recurgă la o puternică determinare personală pentru a-și păstra convingerile care se află în dezacord cu convingerile celor din jur.
Rocky Hawkins s-a născut în 1950 în Seattle, Washington și a crescut în câteva orășele de la poalele munților Cascades. Interesul său pentru spiritul culturii amerindiene a debutat în copilărie. A absolvit cursurile Școlii de Artă Burnley din Seattle. Dorința de a înțelege mai profund și mai „din interior” viața americanilor nativi l-a determinat să se mute în Montana.
Diluarea Evangheliei de către contemporanii săi se pare că îl măcina sufleteşte pe Bonhoeffer atunci când acesta a realizat că, deşi reforma a adus o perspectivă biblică despre har, totuşi aceasta a fost curând înlocuită cu o ucenicie lejeră şi frivolă, cu un „har ieftin”, ce are unicul scop de a aduce celui ce crede confortul că a fost justificat. Despre conflictul dintre „harul ieftin” şi „harul costisitor” se discută în capitolul întâi, primul fiind văzut ca inamicul principal al bisericii creştine. În perspectiva lui Bonhoeffer „harul ieftin” nu justifică păcătosul, aşa cum este biblic, ci păcatul, iar omul rămâne prins în mirajul că, harul fiind oferit gratuit, acesta devine şi nevaloros sau ieftin.
De unde a venit, până la urmă, toată această arhitectură care pare a fi lipsită de orice urmă de unicitate și personalitate? Ce ne-a făcut, după atâta timp în care funcționalul și esteticul mergeau mână în mână, să ne răzgândim? Când se găsesc obiecte din epoca preistorică, arheologii pot identifica gradul de evoluție al așezării respective, dacă erau nomazi sau se stabiliseră deja, după gradul de ornamentare al obiectelor funcționale precum vase de ceramică, oale, farfurii. Acum, după mii de ani și o întreagă evoluție a ornamentării, arhitectura se reîntoarce la forme simple și monocrome.
Mari oameni consacrați definitiv sunt numai cei validați de trecerea istorică a timpului. Admirația se manifestă printr-un urcuș permament către cultură înaltă, schimbarea persoanei celui care admiră și, de la un punct încolo, o modestie demnă rezultată din înțelegerea tot mai profundă a distanței față de marii oameni în termeni de cunoaștere și creativitate. Accesul la cultura înaltă nu e prilej de distanțare față de semeni, ci de apropiere înțelegătoare de ei, profitând de orice oportunitate ca să le deschizi și lor accesul, ca atunci când vrei să împărtășești o bucurie, fără a forța, respectând, cu delicatețe, libertatea.
Ca în orice știință, istoria are la bază cercetarea, are la îndemână o metodologie și are acces la colaborări interdisciplinare. În eseul de față vom discuta despre cum știința istorică își merită acest nume în situațiile în care se pun în slujba ei oameni capabili de acel impresionant efort care antrenează cercetarea științifică în toate formele ei: acela de a nu mai gândi doar ca un individ preocupat de propria-i supraviețuire, ci ca un savant.