În mijlocul tuturor posibilităților de care dispunem astăzi de a ne cultiva și edifica personalitatea, indiferența generalizată față de studiu în general și față de studiul religiei în particular ne sărăcește înfiorător de mult și este o dramă adăugată la drama așternerii modelor post-moderniste peste societate.
Ipoteza îmi aparține: orice structură biologică se reproduce în continuu, în sensul că își recopiază conținuturile. Celulele care mor sunt înlocuite cu altele. În mod analog modului în care materialul genetic al unui individ reproduce fiecare celulă în parte și psihismul reproduce schemele adaptative cu care e deprins din copilărie; el învață ceva despre viață în primii ani și dezvoltă un instrumentar propriu de supraviețuire și reproducere.
Trauma generațională nu este soporică, ea se zămislește într-un moment fixat în timp, ca un delir oniric țesut pe urzeala unei realități fantasmatice, și se împrăștie precum un cancer din inima lui în sufletul lor.
Deși Foucault a început să se afirme încă din anii ‘40 și ‘50, apariția sa publică era în mod fundamental cea a unui tânăr din anii ‘60: precoce, răsfățată, egocentrică, plină de manifestări politice puerile, stăpânită de fanteziile neîmplinite ale unui extaz absolut.
De ce, dacă adevărul trebuie să conțină acest element al experienței individuale pentru a fi simțit ca adevăr, pare că Partidul poate reuși atât de ușor să-și impună „Adevărul” său în fața oamenilor, în locul propriilor lor adevăruri? Răspunsul, sper eu să demonstrez, stă în efectul pe care controlul limbii de către Partid îl are asupra capacității pe care populația Oceaniei o are (sau nu) să acceseze propriile experiențe atât la nivel individual, cât și la nivel colectiv.
Ne gândim la artă ca la un bun original nealterabil, ca la un spațiu al deplinei libertăți de manifestare și, de ce nu, ca la un organism imaterial cu o viață a sa care pulsează în beneficiu propriu. Arta nu este animalul de companie al nimănui, nu poate fi stăpânită sau apropriată maniac. Toate aceste idei derivă dintr-un adevăr incontestabil: arta este un produs al sufletului. Însă sufletul poate fi corupt atunci când fatalitățile istoriei pervertesc realitatea și, ficționalizând-o, regândesc arta pentru a oglindi utopia pseudorațiunii pusă în practică – totalitarismul.
La fel ca arta, muzica sau poezia, filosofia izvorăște dintr-o nevoie personală puternică și autentică. Sunt lucruri pe care le vezi ca fiind fundamentale pentru tine în primul rând, dar și pentru cei din jurul tău. Curiozitatea pe care o ai, observațiile pe care ajungi să le faci și întrebările pe care ajungi să ți le pui nasc o dorință de înțelegere, care răstoarnă piramida nevoilor lui Maslow: după satisfacerea nevoilor de bază, urmează direct nevoia de a-ți răspunde la acele întrebări.
Într-adevăr, odată cu avântul actual al tehnologiei ce conferă oamenilor și instituțiilor o putere tot mai mare la un cost tot mai mic, noile instrumente informatice foarte puternice și foarte complexe devin, prin operarea lor, manifestări concrete nu doar ale valorilor ale celor care le operează, ci și ale valorilor celor care le-au dezvoltat – iar acestea din urmă ar putea să nu fie întotdeauna evidente.
Dialectica iluminismului culminează în bezna teoretică a Esenței negative sub dubla formă a zeului inert (deism) și a materiei inerte (ateism): reprezentări fără concept ce obturează natura adevărată a Absolutului.
Acum, într-un moment de cumpănă în Europa, măreția și declinul se întrepătrund într-o fuziune al cărui rezultat rămâne încă necunoscut. Metamorfoza are loc sub ochii noștri: vechea Europă va lua o nouă formă, dar pentru asta este nevoie să se elibereze de vechile obiceiuri, punând capăt suferinței mortului.