Asemenea „schiței neterminate” sau a picturii ambigue, pe care au practicat-o din secolul al XVII-lea până la sfârșitul secolului al XIX-lea numeroși artiști, sculpturile Alejandrei Almuelle rămân într-o anumită măsură neînchegate, neconturate, rămân parțial prinse în magma informă a materiei, în indefinit.
Pictura sa, ermetică și misterioasă, scoate la rampă imagini alegorice, care vorbesc despre familie, situații de viață, ritualuri și cutume. Personaje hibride, fantastice și simbolice coabitează cu figurile umane în tablouri de familie cu accente caricaturale. Stilul este influențat de curentul suprarealist.
Radhika Khimji recurge la metode ingenioase și subtile de construcție pe suprafața unei imagini, destabilizând intenționat relația dintre imagine și materialele folosite. Ambiguitatea este construită, este rezultatul unei voințe de a ermetiza mesajul. Termenii sunt stabiliți în flux, plasând pictura, desenul, fotografia și sculptura într-o relație tensionată, care exprimă subliminal contradicții și adversități, dualități inconfortabile.
Lucrările ei sunt parabole ludico-tragice ale mediilor urbane postmoderne și ale societății de consum. Personajele portretizate sunt bufoni ai lumii contemporane. Nimeni nu e ce pare a fi. Acești hibrizi umani au o natură înșelătoare, duală sau într-atât de alterată și modificată încât nu îi mai poți identifica esența. Aparițiile pseudo-umane din lucrările artistei sunt ființe captive într-o natură alterată care au fuzionat cu mediul.
[Marc Quinn] caută să-i restituie corpului adevărul intrinsec și demnitatea. Personajele din sculpturile lui nu sunt modele de robustețe, sănătate și armonie. Artistul ne arată că o ființă întrupată are un potențial de expresivitate estetică și fără să aibă aparențe de „erou”, și fără să prezinte o imagine cu forme armonioase – fără să fie întreagă, sănătoasă, viguroasă. Estetica lui se opune celei care interpretează și transfigurează realitatea, fiind una asumat contra-idealizantă.