Deși experiența spiritualității în detenție se articulează diferit la cei trei autori, constantă și omniprezentă este privirea întotdeauna lucidă – chiar critică – asupra propriei legături cu Dumnezeu și felul ei de manifestare. Deși o călătorie punctată de deznădejde, ea sfîrșește prin inevitabila regăsire.
Cel mai important, știm că Beatrice nu îi întoarce privirea celui care o iubește. Ca simbol al Frumosului, ochii Beatricei îi indică întotdeauna lui Dante ceva mai înalt. Mai mult, ochii ei ochii ei nu privesc spre pelerin pentru a-i întoarce privirea.
Deși Divina Comedie este un poem cu o simetrie deosebită, poetul își dorește să ne atragă atenția nu prin arhitectura impresionantă a operei, ci prin puterea sa de a emoționa […] aportul pe care trebuie să îl aducem noi poemului este – în primul rând și mai ales – tocmai această sensibilitate la puterea imaginativă a poetului. Odată ce am ajuns aici, ne putem pune întrebări despre structură și simboluri.
Când ești conștient de sine și de ceilalți, nu poți să te amăgești cu emoții ieftine. Conștiința asta e de fapt ceva foarte steril, e o povară de care nu ai cum să scapi. Ce mă supără cel mai tare e că, din punctul în care începi să reflectezi și să înțelegi, nu treci direct de la zbucium interior la pace și bucurie copleșitoare.
Convins de inutilitatea unui efort de descriere a realității printr-un sistem filozofic unitar, Dávila a demonstrat același nonconformism al conținutului și în forma practicată. Gândirea lui a fost structurată și transmisă posterității prin scolii sau aforisme – biciuiri scurte și eficiente ale modernității, poezii nostalgice, schițe antropologice, caricaturi ale grotescului și apologii către și pentru divinitate.
Terza rima este o formă, de origine italiană, compusă din terține alternate într-o schemă complexă de rime. Terza rima a fost folosită pentru prima oară de Dante Alighieri în Divina Comedie, strofa tripartită simbolizând Sfânta Treime.
Furet și stilul său distinct de a scrie sunt puse în slujba interpretării liniei de fapt și a liniei de idei ce traversează punctul terminus de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Cu toate acestea, trebuie să vă atenționez că citirea reflecțiilor sale sau, mai bine zis, a interpretărilor sale, necesită un bagaj de cunoștințe considerabil cu privire la desfășurarea evenimentelor din timpul Revoluției franceze, cartea sa nefiind o expunere simplă, ci o prezentare conceptuală, abstractă, pe alocuri greu de pătruns, ce poate dezarma cititorul neinițiat în acest subiect.
Dacă doriți să înțelegi realitatea umană, să meditați asupra a ceea ce face ca viața noastră să aibă sens și de ce facem ceea ce facem, de ce gândim ceea ce gândim și de ce sperăm ceea ce sperăm, cel mai bun ghid pe care îl cunosc este literatura […] După cum spune Eliot de două ori în roman, „caracterul nu este tăiat în marmură – nu este ceva solid și nealterabil. Este ceva viu și schimbător”, un proces vital pe care nu îl poate explica o ecuație simplă de cauză-efect.
Cât de greu este să găsești un om bun nu o poate spune nicio minte de om. Nici măcar mintea celui care, ajutat, încearcă în fiecare zi să-și străpungă miezul scârnav al ființei. Cât de ușor este să vezi pretutindeni un om bun o poate spune orice făptură omenească, oricâtă minte i-ar lipsi.
Dante caută printre nenumăratele dialecte italiene (până și suburbiile Bologniei vorbesc fiecare o limbă proprie!) o vulgară «illustre, cardinale, alicum et curiale», dar el rămâne conștient de faptul că o curia imperială există doar în afara țării; și, dacă se avântă pe marea dialectelor, o face doar cu gândul ca, din materialul lingvistic istoric, nestatornic, să zămislească o formă valabilă limbii, care să îngemăneze două lucruri: ceea ce e viu cu ceea ce e valid.