În timp ce lumea postmodernă își pierde capacitatea de a înțelege adevărurile fundamentale, realitatea concretă a Crăciunului anunță și sărbătorește un Mântuitor Întrupat, divin, care a fost cândva copil, care înnobilează și transfigurează toate datele condiției umane.
Întrebarea, desigur, este ceea ce face posibil ca muzica să transmită un sentiment al sacrului în felul în care susține Benedict. Răspunsul ar trebui căutat, mai întâi, în percepția noastră a timpului. Pentru că suntem muritori, și pentru că religia în sine răspunde la mortalitate, intuițiile noastre despre sacru se nasc din experiența tensiunii dintre existența trecătoare a umanității și viața eternă a lui Dumnezeu.
Michel Tournier este un autor subapreciat, oarecum de nișă, lucru greu de înțeles având în vedere talentul său pentru a crea personaje extraordinar de umane. O carte pe care am descoperit-o de acest autor, potrivită pentru Solstițiul de iarnă, este „Gaspar, Melhior și Baltazar”, evident, povestea celor trei magi de la Răsărit – o poveste atât de simplă și totuși atât de enigmatică.
Repovestirea despre care vreau să vorbesc astăzi nu pare, la prima vedere, să aibă ceva de-a face cu cartea veche și impunătoare din biblioteca bunicului. Este vorba de o animație numită „Over the Garden Wall”, care, la o analiză mai atentă, se dovedește a fi o reluare ingenioasă a „Divinei Comedii”, adaptată geografic (acțiunea se petrece într-un loc numit Necunoscutul, nu în infernul creștin clasic) și istoric (protagoniștii trăiesc undeva prin anii ’90), formulată într-un limbaj (vizual) accesibil – un stil de animație absolut încântător – care ascunde lecții de viață relevante atât pentru copii, cât și pentru adulți.
Saint-Malo pare studiul de caz perfect pentru cercetarea unei epoci în care orașele europene s-au dezvoltat în jurul sistemelor de circulație medievale, când accesul pietonal era esențial și când pătura cea mai bogată de cetățeni locuia în centrul orașului. Este un exemplu fantastic despre cum urbanismul tradițional poate fi construit în continuare și despre cum acesta poate suporta o densitate ridicată a locuitorilor fără a fi nevoie de megalopolisuri dezvoltate pe verticală.
De ce, totuși, moștenirea literaturii de gulag nu este în prezent de interes pentru cititorul occidental contemporan, care este adesea preocupat de noțiuni de responsabilitate, traume psihologice sau iluminare politică? Oare suntem prea obișnuiți cu propria noastră libertate?
De unde a venit, până la urmă, toată această arhitectură care pare a fi lipsită de orice urmă de unicitate și personalitate? Ce ne-a făcut, după atâta timp în care funcționalul și esteticul mergeau mână în mână, să ne răzgândim? Când se găsesc obiecte din epoca preistorică, arheologii pot identifica gradul de evoluție al așezării respective, dacă erau nomazi sau se stabiliseră deja, după gradul de ornamentare al obiectelor funcționale precum vase de ceramică, oale, farfurii. Acum, după mii de ani și o întreagă evoluție a ornamentării, arhitectura se reîntoarce la forme simple și monocrome.
Există totuși o asemănare între eroi: amândoi suferă, trec prin încercări care îi consumă, ca, în final, să ajungă acasă. Poate pe vremea lui Homer, ținta era să ajungi un erou, ca Odiseu. Însă în zilele noastre, Leopold Bloom și fiecare dintre noi suntem eroi prin faptul că ducem până la capăt fiecare zi. Spre deosebire de ciclopii lui Odiseu, ai noștri sunt nevăzuți (de data aceasta, noi suntem cei orbiți). Ei nu sunt cunoscuți sub numele de Polyphem și frații săi, ci sunt întâlniți ca Epuizare, Dezamăgire și Deznădejde.
Un adevărat clasic, așa cum mi-aș dori să fie definit, este un autor care a îmbogățit mintea umană, i-a sporit comoara și a făcut-o să avanseze cu un pas înainte; care a descoperit un adevăr moral și nu echivoc, sau care a dezvăluit o pasiune eternă în acea inimă în care totul părea cunoscut și descoperit; care și-a exprimat gândurile, descoperirile sau invențiile, indiferent de formă, doar cu condiția ca acestea să fie vaste și mărețe, rafinate și sensibile, sănătoase și frumose în sine; care a vorbit tuturor în stilul său propriu, un stil care se dovedește a fi și cel al întregii lumi, un stil nou fără neologism, nou și vechi, contemporan în toate timpurile.
Wong este un fenomenolog al cinematografiei care ajunge, prin filmele sale, la esența temelor pe care le abordează. El nu se pierde în teoretizări inutile, ci exprimă, prin propria-i sensibilitate, exact modul în care realitatea concretă creează o impresie în ființa sa. Departe de a fi o idealizare, cred că Wong își propune să reîntoarcere și o confruntare a realității culturii care nu devine un simplu obiect de studiat, ci care se dispersează în întreaga unitate a existenței umane.