Dacă bucuria e deplină doar când e împărtășită, frumusețea te izbește cel mai puternic când ești singur. Hemingway povestea cum, în anii săi de ucenicie literară la Paris, fugea de foame în muzee și parcuri, spunea că arta se înțelege mult mai bine pe stomacul gol. Deși nu a pus-o la socoteală, sunt sigură că și singurătatea făcea ca experiența sa să fie mai frumoasă, într-atât de frumoasă încât să uite de foamea care îl măcina aproape mereu.
Toulmin și-a petrecut cariera luptându-se împotriva acestui tip de erori logice, pe care le-a găsit nu doar eronate din punct de vedere filozofic, ci și distructive social. Rațiunea abstractă, a argumentat el, este numai unul din modelele de cunoaștere existente, potrivit în anumite circumstanțe, dar nu în altele. Mi-a povestit odată de o prelegere la care a participat la Universitatea Chicago, intitulată „Este rațional să fii rezonabil?”. „Mi-am dat seama instantaneu”, a explicat el, „că întrebarea centrală a vieții mele intelectuale a fost întocmai cea opusă: este rezonabil să fii rațional?”.
Opera cea mai exactă nu este și cea mai frumoasă, iar în procesul de creație este necesar să introducem și elementul uman, care îi conferă valoare. Fără prezența autorului în operă, aceasta nu poate ajunge o capodoperă. Geniul transformă realitatea, scrie Pellissier, iar astfel, chiar fără să vrea, orice artist de geniu este un romantic.
De-a lungul carierei sale de profesor universitar, Bloom a considerat că studenții americani ajung la Universitate tabula rasa, începându-și educația temeinică abia la 18 ani. Această situație contrasta puternic cu cea a tinerilor din Europa, a căror educație începea de acasă și continua organic la gimnaziu și liceu. „Toate le erau oferite devreme”, sufletul și personalitatea lor erau modelate de cărțile citite cu drag și interes, iar intelectul era rafinat de educația primită.
Conservatorii politici și tradiționaliștii religioși ar trebui, cel puțin, să înceteze să taie cecuri pentru universități care resping fățiș valorile lor și să finanțeze, în schimb, universități care protejează tradiții de credință și angajamentul comun de a forma oameni pregătiți pentru a fi cetățeni. Mai mult, acești conservatori ar trebui să își trimită copiii la aceste instituții, mai degrabă decât să îi înghesuie pe drumul vicios și ideologizat al elitelor tradiționale. Ivy League nu trebuie să dețină monopolul prestigiului.
În secolul al XX-lea, conservatorismul s-a aliat în mod incongruent cu piața liberă, inclusiv cu piața liberă a muncii. Cu alte cuvinte, ceea ce trece drept conservatorism s-a aliat cu aceleași forțe care au dus la „distrugerea progresivă a sistemului nostru social”. Apărarea valorilor conservatoare, se pare, nu poate fi încredințată conservatorilor. Dacă conservatorismul implică un respect pentru limite, localism, o etică a muncii în opoziție cu o etică a consumului, o respingere a creșterii economice nelimitate și un anumit scepticism față de ideologia progresului, este mai probabil să își găsească un loc în tradiția populistă decât în tradiția pieței libere a conservatorismului dominant.
Problema stă în faptul că nu suntem învățați – nu mai există cine să ne învețe – și, ca urmare, nici măcar nu avem idee despre cum arată o relație de prietenie autentică, în care celălalt devine nici mai mult nici mai puțin decât o parte din propria noastră persoană, durerile și bucuriile lui fiind resimțite dacă nu mai puternic, măcar la aceeași intensitate cu ale noastre […]
Cu toate acestea, cu cât opera în cauză este mai măreață, cu atât aceasta va rezista mai mult transformării într-un fluturaș de reclamă imobiliară. O operă este un edificiu cu personalitate, proiectat de un arhitect care dorește să-ți ofere un loc în care să trăiești, chiar dacă doar pentru puțin timp. Poate că locul acela nu va fi confortabil, poate că nu va fi nici măcar locuibil, dar cel puțin există.
E foarte ciudată bucuria. Vine și pleacă, lăsându-te de fiecare dată uimit de ceea ce ți s-a întâmplat. Uneori nici n-are noimă, fiindcă își alege cele mai banale momente, pe care nici dacă ai vrea nu ai putea să le romanțezi. Când lucrezi pe brânci ca să-ți modelezi caracterul și să te reclădești după o mare pierdere, bucuria poate să vină peste capul tău când speli vase sau dai cu aspiratorul, când întinzi sau aduni rufe, când mergi liniștit pe stradă. Iar tu nu poți să faci nimic altceva decât să te hrănești cu clipele acestea, trăind parcă din clipă în clipă, până când îți dai seama că ești un om cu adevărat fericit, fiindcă ai dobândit liniștea […]
„Il Postino” (1994) reprezintă o frescă a puterii cuvântului, aducând în prim-plan, într-un demers cinematografic de excepție, consonanța dintre cuvântul gândit și cel trăit, șlefuită prin intermediul poeziei. În acest cadru, povestea curge simplu și firesc, prezentând o prietenie roditoare dintre un discipol (Mario Ruoppolo) și un maestru (poetul Pablo Neruda), prietenie care reușește, prin puterea cuvântului, să reconfigureze și să umple viața stearpă, trăită din inerție, fără vreo țintă, a lui Mario, dar și să îi ofere poetului sud-american o lecție de autenticitate și de modestie a spiritului […]