„Portretul lui M” este, indirect, și portretul lui Matei Călinescu, un om la care respirația se împletea cu scrisul și al cărui caracter, trădat de o realitate cumplită, care nu s-a lăsat nicicum înăbușită, a rămas de-o decență fără cusur.
În final, poezia (pseudo)psalmică a lui Vancu este o pendulare între automatismul moștenit al raportării la divinitate și încercarea de a explica o absență, transformând moartea nietzscheeană a lui Dumnezeu în sinuciderea lui Dumnezeu.
La începutul noului an, cu toții ne desprindem de farmecul sărbătorilor și suntem cuprinși de responsabilitate – întocmim cu fervoare rezoluții, planuri și promisiuni pentru lunile ce urmează. În această atmosferă de lucru, să nu lăsăm în urmă cu totul sezonul filmelor vizionate cu plăcere la căldura șemineului. Pentru asta, […]
Stimulările mele nu au note de subsol/Iar amintirea lor sunt frazele/Unei muzici stranii.
Urbex este în mod vizibil mult mai abstract: nu expune nicio figură, doar urme trasate de om în vestigiile trecutului, dovezi ale vieților individuale și comune lăsate în urmă. La fel cum clădirile și siturile erau odată vii, iar acum sînt cuprinse fotografic înghețate în timp, viața omenească lipsește și ea, avînd doar trecutul martor, întipărit în pereții clădirilor. Cu un fir vital lipsă, altul își declară patronajul.
De fiecare dată când ascult muzica lui Beethoven, spiritul Crăciunul îmi pătrunde în inimă. Pentru că Beethoven este legat de romantism, de dragoste, Beethoven este legat de Hristos. În timpul sărbătorilor, creștinilor de peste tot le este amintit despre marea dovadă a Dragostei care s-a întrupat. Beethoven ne îndreaptă mereu privirile spre această realitate.
Ca și când tolba de colinde și cântece de stea populare s-ar fi golit pe nesimțite, ultimele câteva decenii (iar, dintre acestea, ultimul deceniu îndeosebi), ne-au făcut martori la o avalanșă de noi cântece încadrate prea generos în categoria colindelor, foarte diverse ca sursă de inspirație, gen muzical și ifos și în care accentul pare să cadă uneori disproporționat până la ridicol pe antrenarea unui efect emoțional excesiv.
Robert Klein considera centrală pentru artă relaționarea inteligenței cu abilitățile manuale, o perspectivă care era derivată din filosofia aristotelică, nu din cea neo-platoniciană.
O narațiune repetată în joacă, ce satisface nevoile de competiție, imaginație, adrenalină etc. ale copiilor devine imediat un joc. Ce face ca o joacă să devină joc? Probabil este vorba despre instituire.
Una dintre dezbaterile curente din spațiul public aduce în lumină un fenomen complex, sensibil și cu consecințe mai mult sau mai puțin cunoscute de publicul larg: fenomenul dispariției figurii paterne din viața tot mai multor copii.