Metoda principală a totalitarianismului de a pune stăpânire pe oameni este conformarea prin centralizare. De obicei, această țintă este atinsă prin mai multe proceduri, dar, în general, se obține prin concentrarea sensului vieții într-o singură idee.
De ce, dacă adevărul trebuie să conțină acest element al experienței individuale pentru a fi simțit ca adevăr, pare că Partidul poate reuși atât de ușor să-și impună „Adevărul” său în fața oamenilor, în locul propriilor lor adevăruri? Răspunsul, sper eu să demonstrez, stă în efectul pe care controlul limbii de către Partid îl are asupra capacității pe care populația Oceaniei o are (sau nu) să acceseze propriile experiențe atât la nivel individual, cât și la nivel colectiv.
Ne gândim la artă ca la un bun original nealterabil, ca la un spațiu al deplinei libertăți de manifestare și, de ce nu, ca la un organism imaterial cu o viață a sa care pulsează în beneficiu propriu. Arta nu este animalul de companie al nimănui, nu poate fi stăpânită sau apropriată maniac. Toate aceste idei derivă dintr-un adevăr incontestabil: arta este un produs al sufletului. Însă sufletul poate fi corupt atunci când fatalitățile istoriei pervertesc realitatea și, ficționalizând-o, regândesc arta pentru a oglindi utopia pseudorațiunii pusă în practică – totalitarismul.
Ordine, creație, cunoaștere, blândețe, iertare și înțelegere: atunci când ne gândim la opusele lor, este dificil să nu recunoaștem că Clark atinsese un punct important aici. El a înțeles că civilizația este într-o mai mică măsură despre succesul economic și politic, oricât de importante ar fi acestea. La baza ei stau, în fond, credințele și atitudinile corecte.
Nu este un fapt puțin cunoscut că mulți autori canonici au murit în condiții de sărăcie inimaginabile. De la autorul lui Moby Dick, la macabrul E.A. Poe și dandy-ul Oscar Wilde – grei ai literaturii universale care și-au trăit ultimii ani în deplina ignoranță a societății – ne putem întreba în completă legitimitate dacă nu cumva sărăcia este o condiție a scriitorului de valoare.
„România de totdeauna” înscrie în tiparul „volumelor de convorbiri” o conversație pe care doi istorici o poartă cu multă naturalețe. Dialogul este animat de o căutare ferventă a valorilor și modelelor, schițând astfel portretele unor personalități din elita României – conducători, intelectuali, diplomați, artiști.
Discuția despre artă și bani ține întru totul de sfera modernității. Numai în urma pronunțării de către doctrina marxistă a relației dintre clasa dominantă și monopolul mijloacelor de producție a fost făcută posibilă o teorie despre artă care să depășească standardele pur estetice. Iar acum nu mai există nicio urmă […]
Fiecare dintre istorii ne prezintă războiul sub forma unui gest inutil, o barbarie care ne afectează pe toți și care sădește doar distrugere în jur. Viziunea spectacolului este una experiențială – el descrie cum se simte războiul, cum arată din interior tragedia care se abate asupra noastră cu o regularitate de temut. Adevărul pe care ni-l pune în față este următorul: fie că războiul aduce cu sine avantaje, fie că nu, fie că se încadrează într-o anumită teleologie, fie că nu, el ne îmbracă fără excepție în doliu.
Denotă această fabricare a autenticității un strigăt de ajutor? Cere omul secularizat transcendență cu orice preț, fără măcar să-și dea seama? Nu aș ști să răspund la aceste întrebări, dar e clar că această răbufnire trebuie tratată ca un simptom pentru o problemă mai adâncă care abia se întrevede. Ceea ce e și mai bizar este faptul că valoarea acestor atribute care nu-și au locul când vine vorba de arta de care sunt legate artificial stă în valoarea monetară. NFT-urile nu sunt în sine unice, dar codul din spatele lor este, așa că pentru a da o valoare acestei unicități, o cumpărăm.
De mult timp, artele liberale au avut de suferit atât în spațiul academic, cât și în cel educațional. Probleme precum presupusa moarte a artelor liberale occidentale, introducerea unui material nou și incluziv în programe, decăderea facultăților cu profil umanist, programele de studiu suprasaturate și dezvoltarea disciplinelor academice STEM au făcut artele liberale să cadă în irelevanță instituțională.