Copertele lui Rockwell au fost bine primite la vremea lor și continuă să fie apreciate. A fost un excelent povestitor vizual și, cu talentul său pentru expresiile faciale și compozițiile corporale pline de umor, ilustrează în mod revelator narațiunea. Dar, în ciuda popularității lor, lucrările lui Rockwell sunt deseori catalogate drept „kitsch”.
Arta e susținută, nu e câtuși de puțin în criză. Mă tem că nu bietul artist, ci bietul public e suprasaturat, mult prea bombardat cu informație vizuală și sonoră pe internet, cu filme, cu spectacole. Va claca. Orice vietate suprastimulată „îngheață”. S-a dovedit și în laborator, cu cobai. E prea multă artă și insuficient public pentru ea. Prea multă producție. Elita care filtrează produsele are aparatul său publicitar, dar publicul e epuizat.
Într-adevăr, în încercarea de a așeza volumele de memorii ale lui Canetti la locul potrivit în cadrul întregii sale opere, este dificil să nu conchidem că adevărata sa capodoperă nu e munca sa de-o viață, ci însăși viața sa, nu e povestea profesorului Kien sau natura maselor, ci propria sa poveste, povestea de a deveni Elias Canetti. Tocmai fiindcă ne înfățișează această poveste captivantă, ele vor fi cele care vor fi citite mult timp după ce „Orbirea” și „Masele și puterea” vor deveni curiozități istorice.
Cert este că Jünger s-a aplecat mult asupra subiectului durerii, privită drept sursa reală a virtuților și valorilor. Publicat în 1943, eseul „Despre durere” („Über den Schmerz”), nu emite poziții iliberale, nu este o critică culturală venită dinspre dreapta sau stânga spectrului politic pentru că nu se înscrie în vreo gândire politică convențională. Este mai degrabă un manifest cu caracter filosofic în care este respins din start optimismul sentimental, privit ca înaintemergător al morții sufletești, intelectuale și al atrofierii trupului.
Textele sînt o introducere lină în firul poeziilor, iar poeziile în sine păstrează peisaje, dealului, văi și cîmpuri, și omul în mijlocul tuturor. Mi-ar plăcea să-l ascultați desculți, într-un mediu în care vă simțiți în siguranță, acolo unde aveți însemnătate, să vă lăsați înconjurați de binele și paza pe care o aduc cu ele cuvintele.
În căldura toridă a finalului de vară, statul la răcoare face casă bună cu cinematografia. Redacția Syntopic vă recomandă o selecție de filme care vă pot da de gândit, de simțit și de discutat, dar care, mai ales, nu vă vor încălzi și mai tare sinapsele în mod inutil – și, de ce să n-o spunem și pe asta, pot fi candidații ideali pentru un mariaj-maraton între ecrane și paharele cu gheață.
Susținerea licenței a fost pe măsură. Vreo zece studente în sală, comisia, iar mie nu mi-a mers prezentarea PowerPoint. Am vorbit liber, ceea ce nu a fost prea bine văzut, fiindcă la finalul celor 15 minute, nu a spus nimeni nimic. După câteva secunde stânjenitoare, am ridicat din sprâncene, iar atunci mi-au fost puse două întrebări clasice, cinstite.
Viața intelectualului este singuratică, anevoioasă și de obicei precară din punct de vedere material; nu te aventura într-o astfel de viață dacă speri la mai mult de atât. Nu te aventura într-o astfel de viață dacă crezi că vocația intelectuală este cel mai important lucru din câte există: nu este. Nu te aventura într-o astfel de viață dacă ai în tine chiar și cea mai mică urmă de dispreț sau compasiune pentru cei lipsiți de capacități intelectuale: nu ar trebui să ai. Nu te aventura într-o astfel de viață dacă crezi că te va face un om mai bun: nu o va face. Aventurează-te în această viață dacă, și numai dacă, nimic altceva nu-ți pare cu putință.
Ca un viitor filolog și o persoană diagnosticată de la o vârstă fragedă cu logoree cronică, atribuiam cuvintelor un statut aproape divin (până la urmă, la început a fost Cuvântul, nu-i așa?): nu exista nimic ce ar putea rămâne tăinuit, nelămurit, neînțeles. Dacă poate fi verbalizat, atunci poate fi împărtășit, trebuie doar să te înarmezi cu răbdare, binevoință și destul timp. Dar mi-am dat seama că oricât de impresionant ar fi tezaurul tău de cuvinte și oricât de măiastră asamblarea lor, nu poți oferi celuilalt acel ceva indeterminat din tine dacă nu ți l-ai lămurit nici măcar ție.
Filmul produs recent de Martin Scorsese, asemenea romanului istoric scris de Shusaku Endō, după care e inspirat, se învârte în jurul unui act de şantaj emoţional. Ţelul lui Inoue, un magistrat japonez din secolul al XVII-lea, stă în a eradica creştinismul din propria ţară, iar acest obiectiv îl sileşte pe părintele iezuit Rodrigues să apostazieze, dar nu prin torturarea personală a acestuia ci, mai degrabă, prin tortura îndreptată împotriva turmei de credincioşi pe care el o păstorea.