Filozofie

De ce Dumnezeu?

Discuția aceasta se adresează celor care nu pot fi liniștiți cu ideea că „doar credem”; că preluăm orbește o idee despre o ființă absolut perfectă și ne trăim viețiele în acord cu ceea ce acea ființă dictează. Dacă vrem ca ceea ce facem să aibă sens, trebuie să înțelegem ceva din acea credință. Cu alte cuvinte, trebuie să știm de ce atunci când spunem, „cred în Dumnezeu”, spunem ceva cu sens. Trebuie să știm că această propoziție este mai mult decât un act de încredere orbească, un salt în necunoscut sau o plasă de siguranță psihologică. Cu alte cuvinte, că este un răspuns la o problemă reală.

John Rose: Intelectul intuitiv al lui Michael Polanyi

Merită să revenim pentru un moment la chimistul de origine maghiară Michael Polanyi (1891-1976), atât pentru neajunsurile sale, cât mai ales pentru perspicacitatea și discernământul lui. În cartea lui din 1958, Personal Knowledge, Polanyi a adus cele mai interesante argumente – neîntrecute până astăzi – în favoarea dimensiunii participative și emoțional-afective a cunoașterii științifice.

Limite în relația științei cu credința

Am văzut, printr-o serie variată de exemple, cum credința se poate extinde dincolo de limitele sale logice, precum se poate și restrânge exagerat. Ambele situații sunt de evitat, deoarece nu rezolvă în fapt nimic, ci uneori chiar contribuie la polarizări și conflicte inutile. De un mult mai mare folos pentru cine dorește să înțeleagă raportul dintre știință și religie este să mențină credința în matca sa firească și să înțeleagă cât mai bine limitele științei. Abia apoi poate fi delimitat teritoriul real de suprapunere dintre știință și religie, care este cu mult mai restrâns decât lasă conflictele contemporane să se vadă.

Credința din perspectivă fenomenologică

Atât sarcina teologiei, cât și sarcina filosofiei au fost extrem de dificile în secolul XX, date fiind dezvoltarea accelerată a științei, a tehnicii și dezastrele regimurilor autoritare sau ale războaielor. Occidentul se afla deja într-o criză existențială, creștinismul fiind din ce în ce mai secularizat […] calea căutării „dumnezeirii lui Dumnezeu” pare să fie salvatoare pentru cel care reușește să-L aducă în ne-uitare și să-I primească prezența. Dacă este sau nu și fenomenologia o astfel de cale rămâne o întrebare deschisă, la care atât filosofii, cât și teologii sunt chemați să răspundă.

Joe Carter: Ce presupune statutul de persoană?

Exemple de persoane non-umane există din abundență: creștinii cred că Divinitatea este formată din „trei Persoane și o singură substanță”; judecătorii din Statele Unite consideră corporațiile ca fiind „persoane artificiale”; fanii Star Trek susțin că androizii precum Data și extratereștrii asemenea lui Spock sunt persoane (fictive); Parlamentul spaniol a hotărât că maimuțele antropoide sunt „persoane legale”; iar de curând am aflat că anumiți eticieni consideră și delfinii a fi persoane.

„Autobiografie spirituală”, Simone Weil

Condusă de o luciditate absolută, Simone Weil rămâne una dintre personalitățile fascinante ale secolului XX pentru lumea creștină […] Gândirea lui Weil se caracterizează printr-un mare grad de curaj, atât în afirmarea pozițiilor politice, cât și cele spirituale, fapt care o face să fie o personalitate demnă de cercetat.

Poate postul să fie vesel?

Până nu demult, înaintea Postului Mare din anul acesta, concepeam perioada postului ca pe un timp în care omului îi este impus să fie mereu abătut, trist, închis în sine, ieșit oarecum din firescul comportament jovial. Așa cum este cazul multor concepții general răspândite, informarea de la sursa autentică a fenomenului poate schimba radical perspectiva din care îl privim. Prin urmare, adevărul ar trebui căutat în ceea ce pe drept cuvânt se poate numi manualul de instrucțiuni al postului: Triodul.

Moștenirea teologică a lui Luis de Molina: Molinismul

Trebuie menţionat că nu numai persoane cu interese nişate în teologie sau filozofie sunt prinse în mod descriptiv de „luarea la trântă” ideatică între două perspective care se propun ca veridice – una ce susţine putinţa libertăţii şi actualitatea ei, cealaltă susţinând fie un determinism dur, fie unul care lasă loc şi responsabilităţii umane în domeniul etic. Dimpotrivă, fiecare individ participă la realitatea acestei discuţii, veche „de când lumea” şi aparent interminabilă, iar lipsa asumării personale a căutării adevărului poate duce la zdrobirea individului sub un neaşteptat tăvălug.

Kenneth McIntyre: O critică a scientismului. Perspectivele lui Ryle și Oakeshott asupra cunoașterii tacite

În ultimii două sute de ani, acei filozofi, sociologi și teoreticieni politici, care au avut rezerve și și-au arătat scepticismul față de epistemologia modernă, scientistă și raționalistă, au încercat să găsească alte fundamente pentru credințele și acțiunile umane, apelând la o versiune sau alta a conceptului de cunoaștere tacită. Ei susțineau că există un aspect ireductibil al cunoașterii și acțiunii umane, care depinde într-un fel sau altul de asumpții implicite, presupoziții, practici sau cunoaștere tacită.