Ce poate fi mai limpezitor pentru o conștiință care caută ordinea în sine și în lume decât încercarea sinceră de a scoate la suprafață, și nu de a oculta, adevărul? De ce am uitat că emoțiile și pasiunile sunt obstacolele ce stau în calea rațiunii și nu invers?
Pe parcursul lucrării sale, Veatch demonstrează că, și dacă am accepta afirmația lui Nietzsche, ar mai exista totuși o teorie pe baza căreia am putea întemeia un standard obiectiv al eticii.
O învățătură poate fi reprezentativă pentru o biserică într-o perioadă de timp particulară, însă probabil nu pentru întreaga Biserică sau probabil nu într-un mod care să fie relevant și pentru momentele ulterioare pe care le va traversa acea biserică. O învățătură nu poate fi exprimată într-o formă ultimă, corespunzătoare adevărului pe care îl vizează. O asemenea învățătură are autoritate în măsură în care se va dovedi realmente reprezentativă, atât pentru comunitatea creștină, cât și pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Nu este niciodată scutită de reflecții critice, spre deosebire de Evanghelii, așa cum sunt ele mărturisite în Scriptură.
Înainte de a da un răspuns cu privire la limitele și posibilitățile inteligenței artificiale sau absența lor, să ne gândim la limitele și posibilitățile cunoașterii umane și la ce ne așteptăm mai exact să facă această mașinărie, dacă asumăm că trebuie să reproducă comportamentul uman.
Concluzia care rezultă din explorarea pespectivelor de mai sus nu poate fi decât următoarea: realismul și pluralismul epistemologic nu sunt contradictorii. Putem argumenta în favoarea realismului acceptând faptul că demersul de conceptualizare a realității este unul plural.
Această discrepanță posibilă între ierarhia ontologică a bunurilor și structura de preferințe ale indivizilor, așa cum se reflectă ea în sistemul de prețuri, este una din principalele surse care alimentează reacțiile anti-moderne. Cu cât discrepanța este mai mare, cu atât reacția anti-modernă este mai virulentă.
Dincolo de problema validității tezei lui Weber din punct de vedere istoric, teologic sau sociologic, ceea ce consider remarcabil este importanța fundamentală pe care poate să o aibă o credință puternică religioasă sau metafizică în formarea unei culturi și a unei civilizații.
Punctul culminant și, de altfel, cel mai captivant al lucrării sale, îl constituie maniera extraordinar de accesibilă, atractivă și umană în care reușește să explice, preț de câteva capitole, o parte dintre cele mai tehnice, și uneori chiar anoste, elemente de gândire politică și economică modernă (dificultate și ariditate care, crede el, reprezintă un alt motiv pentru care oamenii nu ajung să depășească înțelegerea de suprafață a capitalismului democratic).
Într-un ton tăios și destul de acuzator, Voegelin îi reproșează lui Luther că a distrus „echilibrul existenței umane” și „nucleul culturii spirituale creștine”, deschizând astfel drumul unei interpretări politice eronate nu numai a istoriei, dar a realității ca atare. Scopul lui Voegelin nu este să chestioneze teologia lui Luther, ci implicațiile politice și existențiale care decurg din ea: deresponsabilizarea omului față de semenii săi și devalorizarea spiritualului în favoarea materialului.
Totuşi, exemplul lui Luther este cel mai grăitor, fiindcă pentru el epistola către Romani a însemnat nu numai convertirea sa, ci şi fundamentul pentru reformă, eveniment care a despărţit protestantismul de catolicism şi care reprezintă unul din cele mai semnificative momente din istoria creştinătăţii. Întocmai înţelegerea conceptului de „justificare prin credinţă”, formulă soterologică din Romani, l-a cutremurat pe Luther, dându-i o perspectivă cu totul nouă asupra valorii Evangheliei.