Magia va persista, deși în forme mult mai brute, deoarece omul nu poate suporta multă realitate, dar percepția lui asupra realității este amestecată în mod confuz cu raționalismul strict. Aceasta nu este realitatea. Realitatea este că mintea și inima omului nu sunt întotdeauna raționale, ci intuitive; mitul și miracolele sunt la fel de reale ca noi, iar lumea vizibilă nu este singura lume care există.
Este izbitor de curios și ciudat cum, în contextul nostru modern, moralitatea și etica sunt considerate un subiect de însemnătate publică, în timp ce Dumnezeu este privit ca un subiect ezoteric, care interesează doar teologii și „oamenii care se preocupă de regulă de genul acesta de lucruri”. Însă nu a fost dintotdeauna așa și merită într-adevăr să ne întrebăm cum am ajuns în această situație și ce putem face în legătură cu ea.
Mortimer Adler, ca un filozof consecvent, nu se teme de păcatul împotriva modernității, atât timp cât nu păcătuiește și împotriva logicii. (Asta ar trebui să fie mai mult decât evident, dat fiind că a scris o lucrare filozofică – nu profetică- despre îngeri, numită „The Angels and Us”). Pentru acest aristotelician, legile logicii – fie aplicate asupra eticii, științei, religiei sau oricărui alt domeniu, sunt imuabile și nu pot fi supuse votului popular.
Montaigne (1533-1592) este mult mai mult decât o figură literară pentru Manent – după cum îl înțelege el, Montaigne este în primul rând un filozof și reformator moral, chiar fondatorul unui mod crucial de autoconștientizare a sinelui modern. În cadrul acestei forme noi a conștiinței de sine, oamenii nu se mai orientează după modele magnifice de eroism, sfințenie sau înțelepciune și nici nu mai urmează dreptul natural sau divin.
Cât de departe este Kierkegaard dispus să ducă pasiunea împotriva rațiunii? Aparent, nu există nicio limită. „Dacă reușiți să mă înțelegeți cu adevărat”, explică acesta în „Either/Or” (1843), prima sa operă majoră, „Aș vrea să spun că, în luarea unei decizii, nu ar trebui să fie atât de mult vorba despre corectitudine, cât despre energia, sinceritatea și patosul cu care cineva alege.”
Una dintre cele mai interesante perechi de intelectuali din secolul al XX-lea este, fără îndoială, formată din Hannah Arendt și Martin Heidegger. Ea – o tânără studentă avidă de cunoaștere ce ajunge la universitatea din Marburg în 1922 pentru a studia teologia, dar care ajunge în cele din urmă să se dedice filosofiei; el – profesorul care în 1927 avea să revoluționeze filosofia prin fenomenologia sa existențială, dar ale cărei atitudini politice rămân condamnabile
Climatul de opinie secular le slăbește creștinilor încrederea în adevărul conținutului credinței lor. În cartea sa, „A Rumor of Angels”, din 1969, Peter L. Berger descrie credincioșii ca fiind o „minoritate cognitivă”, ale cărei standarde de cunoaștere se abat de la ceea ce este acceptat în mod public. Berger scrie despre „structuri de plauzibilitate”. Oamenii au nevoie de susținere din partea celorlalți pentru a considera că o anumită descriere a realității este plauzibilă. Când această susținere se diluează, ei sunt nevoiți să recurgă la o puternică determinare personală pentru a-și păstra convingerile care se află în dezacord cu convingerile celor din jur.
Lucrările lui Hans Blumenberg se înscriu în general în categoria unei hermeneutici a metaforei. Autorul își propune să înlocuiască istoria tradițională a conceptelor și doctrinelor cu studiul mecanismelor tainice ale metaforelor, simbolurilor și miturilor. Mai precis, scopul este localizarea mecanismelor și schimbărilor de perspectivă care apar în înțelegerea imaginilor recurente ale istoriei și gândirii – aceasta este ceea ce Blumenberg numește o „fenomenologie a recepției miturilor.”
Istoria este plină de potențialități neactualizate. Una dintre aceste potențialități a fost orașul Strasbourgul în primele decenii ale Reformei. Acest oraș împreună cu gânditorul care l-a caracterizat în perioada evoluției timpurii a protestantismului au ajuns să reprezinte unul din cele mai captivante subiecte ale istoriei moderne. Observând evoluția timpurie a […]
Wolfhart Pannenberg, unul dintre cei mai înzestrați teologi protestanți ai generației sale, nu a părut niciodată suficient de adaptat mediului în care a trăit, iar asta ar putea spune mai multe despre mediul său decât despre el. Lumea teologică germană a fost mult mai puțin zguduită de schimbările din cultura academică ale ultimelor decenii decât a fost lumea anglofonă. Însă chiar și în raport cu standardele germane, teologia lui Pannenberg are un straniu aer desuet.