Relația mea cu muzica clasică românească, la fel ca cea cu cultura românească în general, este atât afectivă, cât și academică. Afectivă pentru că, inevitabil, fiind născut aici, mă identific cu o parte din ceea ce este „etosul cultural românesc”, dar în același timp am și un interes documentar și academic pentru această zonă.

Există ceva grandios în tradiția occidentală, în filonul ei principal, ceva ce ajungem să înțelegem cu cât o aprofundăm mai mult, ceva ce, în ultimă instanță, nu e despre ea sau despre canonul occidental, ci despre noi, despre oameni: și anume că avem sădită în noi posibilitatea de ne ridica la o viață nobilă. Iar această viață nobilă nu e altceva decât viața rațională. Dacă rațiunea este elementul care ne înnobiliează, atunci trebuie să învățăm să ne folosim rațiunea, cu alte cuvinte, să învățăm să gândim.

În primul rând, era un om frumos. Avea niște ochi albaștri de o claritate și de o seninătate extraordinară. Când te privea, te privea cu o sinceritate deosebită. Era un om înalt, drept, niciodată nu l-am văzut încovoiat. Și după optzeci de ani, cu puțin înainte de moarte, era întotdeauna drept ca un brad. Eu cu mintea mea de atunci mă gândeam că este ca un brad din pădurile românești.

Nu știu dacă neapărat aș putea zice că știu ceea ce înseamnă să fii un artist român, dar cu siguranță pot zice că arta mea este în strânsă legătură cu identitatea mea de româncă și nu ar putea exista în afara ei. Mă preocupă memoria locului, rădăcinile, mentalitățile, imaginarul popular, iar gravurile și desenele mele au legătură tocmai cu aceste aspecte. Deci nu mă pot defini ca artist în afara identității de român, atât cu bunele, dar și cu fragilitățile și spaimele pe care acest lucru le presupune. Acesta este modul meu de a funcționa și de a crea.