Cartea lui Dan Cătănuș se inserează în mod firesc într-un context specific, accentuând prin particularitățile ei un anumit unghi de cercetare, bazat pe prezentarea evenimentelor politice care au marcat traiectoria relațiilor româno-sovietice, văzute ca etape ale unui proces istoric.
Când „realitatea comună” a devenit exclusiv o artă a spectacolului și disimulării sau insinuării, nu mai putem vorbi de un adevăr intrinsec al acesteia, nu mai există niciun punct de contagiune a realului cu vreun adevăr primordial.
Nu poți propriu-zis obiectualiza nimic, decât în plan ideal, în minte, în idei, în constructe lingvistice. Totul e subiectiv pentru că orice obiect real e în continuă transformare, erodare, mișcare.
Trecerea omului în veșnicie nu este un sfârșit, ci o schimbare de stare a vieții. Sfârșitul lumii este sfârșitul părții lumești a vieții tuturor oamenilor, trecerea totală în veșnicie, nu sfârșitul întregii creații.
Pentru Kierkegaard, disperarea reprezintă nu doar o tragedie a condiției umane, ci și o sursă de potențial spiritual și de creștere personală.
Cosmin Ungureanu este curator de artă europeană, specializat în istoria şi teoria artei şi arhitecturii europene (secolele XV-XVIII), expert acreditat în pictură şi grafică europeană. În perioada 26 – 28 august îl puteți întâlni la cursul pe care îl susține la Fundația Calea Victoriei, Johannes Vermeer şi „Şcoala de la […]
În acest articol am încercat să evidențiez câteva mecanisme de gândire greșite care au facilitat răspândirea dezinformării în perioada pandemiei – legându-mă, în principal, de înțelegerea modului în care funcționează știința și în care este ierarhizată expertiza.
Deși Culianu a încercat în câteva rânduri să își susțină apropierea academică față de Eliade, remarcând un oarecare filon comun, cei doi au produs o operă științifică cu registre totalmente distincte, în care doar respingerea perspectivei istorico-filologice pare să-i aducă împreună.
În concluzie, nu există nici un motiv să decretăm istoria ca sfârșită în sens kojèvian. În plan politic, când asertăm „imposibilitatea universalului pozitiv ca stat universal” nu spunem că nu se va construi ceva de tipul statului universal, ci asertăm imposibilitatea utopiei ca utopie.
Anti-mediile sunt deci ancorele care – spre deosebire de mediul dominant – sunt grele, limitative, deloc comode, dar stabilizatoare și salvatoare. Îți permit un oarecare dans pe suprafața apei, dar nu te lasă să rătăcești în larg. Sunt obstacolele de care ai nevoie, sunt îngrădirile care nu te lasă dus de val.