Nu vreau să argumentez că a trăi în România este cea mai bună opțiune de pe Pământ. Nici nu vreau să idealizez România sau alegerea mea de a mă întoarce în țară. Dar, încercând să răspund la întrebările complexe – „De ce te-ai întors în România?” și „De ce ai plecat în străinătate” –, cred că dau glas uneia dintre marile dileme ale generației mele.
Formarea de sine e o grădinărire a sufletului și a minții. O formă de autodisciplină, care pretinde introspecția, răgazul fertil pentru studiu, ridicarea conștientă a exigențelor personale și gestionarea acceselor de „furie”. Asta le reușește celor care nu trăiesc „vegetativ”, din obișnuința de a subzista, precum plantele, dar și celor care evită nebunia iconoclasmului programatic.
Problemele urâte ale actualității, și cumva mai primejdioase, sunt cele care se leagă de ceea ce strămoșii noștri nu au trăit, lucruri pe care natura umană nu e pregătită să le înfrunte și gestioneze pentru că nu are experiență. Nu a existat un precedent. Cea mai mare pandemie contemporană e virtualizarea masivă a existenței: trăitul prea mult în minte și în diverse holospații și prea puțin în realitate.
Greu de crezut, dar pe la 1550 toamna Machiavelli se întreba și el de unde vine această obsesie cu „pe vremuri era mai bine?” Italianul oferea mai multe explicații: istoria e scrisă de către învingători, așa că e întotdeauna prezentată în culori roz-bombon; frica, invidia sau gelozia trecutului, oricât de prezente în memorie, nu mai sunt nici pe departe atât de vii (una e să-ți amintești că ai suferit, alta chiar să suferi).
Dacă maturii vor vorbi sapiențial, atunci mai degrabă îi vor îndepărta pe cei mai mulți dintre tineri, iar dacă vor acționa juvenil pentru a fi asemenea lor, atunci o șansă de a oferi ceva de folos va fi ratată […] Nu cred că diferențele dintre oamenii de diferite vârste trebuie depășite. Ele trebuie cunoscute, înțelese, acceptate și, eventual, gestionate în așa fel încât proiectele comune să nu devină imposibile. Pentru asta sunt suficiente standardele vieții civilizate, ale bunului simț.
Există ceva deopotrivă frumos și dureros de tragic în dragostea neîmpărtășită. Pe deoparte anunță posibilitatea dragostei depline și împărtășite, tocmai fiindcă unul, cel puțin, poate iubi pe cineva dincolo de accidentele personale care împiedică reciprocitatea.
În lucrarea de față argumentez pentru o reîncadrare centrală a mitului în cadrul mai larg al unei perspective integrate și totale asupra lumii, alături de formele raționale de cultură precum filosofia, religia, arta.
În mod ideal, nu există o tensiune între filosofie și teologie, ci doar o complementaritate. Ce cred că este necesar în filosofie este o acceptare a faptului că orice cunoaștere este posibilă datorită unei revelații a misterului infinit al ființei în câmpul cunoașterii și experienței umane obișnuite; doar datorită acestei revelații a Ființei, care este, în mod necesar, Simplitate, Inteligibilitate, Manifestare, este posibil demersul cognitiv.
Dacă nu putem numi clar momentul în care fătul devine persoană, dacă ar putea exista un astfel de moment, chiar dacă nu putem determina dacă și când este el din cauza neștiinței noastre, atunci a ne asuma libertatea de a-l indica arbitrar este o atitudine absurdă și egoistă.
Această speranță, veche deja de câteva secole, a găsirii unui set minim de ecuații care ar putea explica tot, măcar și numai în principiu, rămâne, totuși, sub toate aspectele o naivitate. În fața celor trei mari necunoscute fundamentale care încadrează domeniul posibil al cunoașterii umane, anume conștiința (de sine), originea vieții și existența a ceva în general, când s-ar fi putut, la fel de bine, să nu existe nimic, în fața acestora deci, micul succes al unificării a trei din patru forțe fizice fundamentale poate fi considerat a fi un pas semnificativ către o cunoaștere completă a realității doar din pură ignoranță filosofică.