De aceea, sunt tentat să schițez două tipuri de răspunsuri la întrebarea esențială „ce este o persoană” – unul „tactic”, defensiv, destinat celor care se află în plin asalt împotriva demnității umane; și un altul cu o deschidere potențial nelimitată, destinat celor care nu susțin cultura morții, înțeleg demnitatea umană, și sunt gata să facă un pas în plus, către „revrăjirea lumii” și plasarea omului în întreg contextul său cosmic și sofianic.
În primul rând, două elemente cheie ale libertății de exprimare sunt libertatea de opinie și libertatea de informare, iar de aceasta din urmă se profită rareori. Opinia este cel mai adesea înțeleasă ca manifestare a gândului, însă o mare parte dintre oameni nu își formează gânduri informate, ca urmare a unei analize raționale, ci cred orice gând li se ivește în minte din momentul în care acesta apare. Iar libertatea de exprimare se rezumă la împărtășirea opiniei, fără exercitarea libertății de informare.
Una dintre cele mai mari realizări ale teologiei ortodoxe moderne o reprezintă dezvoltarea conceptului de persoană. Acest concept apare pentru prima data în secolul al IV-lea, când Părinții Capadocieni sunt nevoiți să diferențieze între două sinonime: natura (ousia) și ipostas (hypostasis) pentru a apăra atât consubstanțialitatea dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, cât și unicitatea lui Dumnezeu.
În demersul de a caracteriza „persoana“, eventual printr-un criteriu facil de recunoaștere, situațiile limită sunt de o elocvență aparte. Ne este de ajutor să intuim ce entitate ar putea fi considerată drept persoană pentru a releva limitările acestui concept. Căutările de pe parcursul acestui articol se vor desfășura în zona tehnologiei, unde avansul computerelor aduce anumite perspective asociate inclusiv domeniului SF1 în realitate.
Libertatea este un cuvânt iconic în axioma literară şi juridică a realităţii actului de creaţie, determinând câmpul gravitaţional al expresiei poetice a avangardiştilor „pe o planetă nouă cu o altă atmosferă şi cu o nouă geografie a sensibilităţii“ […] Legătura ontologică dintre autor şi operă se concretizează în scoarţa unei analizei juridice prin cercetarea existenţei unei activităţi creative, premergătoare momentului zămislirii operei, şi aprecierea libertăţii de creaţie a autorului la momentul conceperii acesteia.
Când vine vorba de „știință”, în ziua de azi, ceea ce oamenii vor să spună poate fi rezumat în felul următor: însușirea și controlul sistematic al distanței dintre animat și neanimat […] Controlul mecanic al distanței sau al decalajului dintre viața nemăsurabilă și „materialul” măsurabil este esențial pentru știință. Acea distanță poate fi măsurată, sau mai degrabă „digitizată” în numele Științei, cu condiția să se facă o mare concesie conform căreia nu ființa umană, ci neanimatul reprezintă cheia principală pentru înțelegerea animatului.
Pentru moment, rămânem cu aceste întrebări: putem afirma, oare, că trăim într-un paradox legislativ – un sistem legal care recunoaște viața și dreptul la viață al copilului nenăscut acolo unde este necesar și care, în același timp, nu recunoaște acest drept, deși ar fi necesar? Sunt aceste soluții doar jumătăți de măsură, legea nemergând până la capăt, poate tocmai din pricina acestor controverse globale legate de limitele dreptului la viață?
Cu ocazia celor două săptămâni dedicate modului în care știința modernă ne influențează înțelegerea noțiunii de persoană, redacția noastră a schițat câteva întrebări relevante pentru această tematică, încercând să afle, după cum v-am obișnuit deja, perspectivele unor personalități din diverse domenii de specialitate cu privire la subiectul propus. Le mulțumim invitaților noștri, domnul Virgil Iordache și domnul Teodor Baconschi, pentru că și-au luat din timpul lor să răspundă acestor întrebări!
Studenții protestatari ai anilor ‘60 sunt profesorii titulari de astăzi. Au pierdut multe bătălii, dar nu și credința, și într-adevăr, unele schimbări radicale sunt extrem de necesare. Dar, la fel ca în anii ‘60, în lipsa unui scop transcendent rămâne doar căutarea puterii, iar puterea se dezvăluie în cele din urmă ca forță. Această căutare disperată, vizibilă în mod clar în anii șaizeci, se manifestă din nou. O jumătate de secol este doar o paranteză la scara istorică a timpului.
Temă emblematică pentru paleta de interese a lui Jordan Peterson, libertatea de exprimare este văzută de acesta ca o necesitate cu dimensiuni psihologice, legiferarea exprimării fiind, astfel, un asalt asupra înseși proceselor cognitive proprii fiecărui individ. Exprimarea este un dar al condiției umane și totodată o armă pe care fiecare este dator față de sine să învețe să o mânuiască spre binele lui și al întregii societăți.