Temă emblematică pentru paleta de interese a lui Jordan Peterson, libertatea de exprimare este văzută de acesta ca o necesitate cu dimensiuni psihologice, legiferarea exprimării fiind, astfel, un asalt asupra înseși proceselor cognitive proprii fiecărui individ. Exprimarea este un dar al condiției umane și totodată o armă pe care fiecare este dator față de sine să învețe să o mânuiască spre binele lui și al întregii societăți.
În noi există o ființă naturală, autentică, un for care trăiește totul, simte, interacționează cu mediul și se adaptează la el, care are niște strategii de subzistență și de autoafirmare, niște nevoi de conectare, iar acestuia îi e atașată o identitate secundară, o „natură secundă”, să zicem, care poartă în psihologie numele de persona. Persona-litatea noastră e o strategie complexă de adaptare la un mediu în care coexistăm cu alte ființe conștiente. E un mod de a subzista și conviețui în planul conștiinței, comunicării prin limbaj articulat, prin norme și convenții mutual consimțite. Sinele autentic e altceva, e un for al trăirii, mai exact o albie a ei, un creuzet în care se consumă viața noastră reală, sensibilă. El e protejat cumva de persoana care suntem. Așadar, persoana e crusta, armura.
Întâlnirea veridică este într-adevăr miraculoasă, însă miracolul ei nu sălășluiește în afara sa. Nu raporturile externe transformă întâlnirea în miracol, ci pura întoarcere către sine, către miezul intim al ființei sale. Întâlnirea este miracol pentru că este de-ne-prevăzut, de-ne-cuprins, de ne-clasificat. Întâlnirea este miracol pentru că este devenire, iar prin aceasta este spontaneitate, incandescență și curgere. Întâlnirea este miracol pentru că oferă mai mult decât ne-am aștepta, tocmai din locul de unde nu ne-am aștepta. Întâlnirea este miracol pentru că înfățișează „jocul”, în „zig-zag”, al posibilității de a fi.
Așteptăm mereu o suită de „mari întâlniri”, „mari prietenii”, „mari dialoguri” etc. Nimic mai fals! Înălțimea acestor evenimente este asigurată prin ele însele. Setea umană pentru spectacol și spectaculos deopotrivă ne-a deformat așteptările în mod negativ, din păcate ajungând să culegem roadele unui „omenesc prea omenesc”. „Marile prietenii”, așa cum sunt ele numite cu diverse ocazii, nu sunt „mari” datorită oamenilor pe care îi leagă, ci datorită autenticității legăturii care le însuflețesc.
Problema e că aceste neo-apartenențe categoriale sunt construite artificial. Aici e hiba. Una e diversitatea naturală și alta e cea construită doar prin discurs, simulată. Una e să te naști într-un trib în epoca bronzului sau în junglă și alta e să ridici peșteri în inima civilizației. Am depășit, cred, momentul. Toți avem nevoie să simțim că aparținem unei familii, unui grup, unui trib, unui gen, nu e nimic rău în asta. E rău când tribul nu e trib, ci o regresie infantilă în copilăria umanității, care se manifestă din cauza unei maturizări ratate.
Extinzând şi generalizând, putem spune că orice formă inadecvată de exhibare a faptului religios şi vânturarea lui în spaţiul public constituie o formă de secularizare din interior. Printr-o asemenea atitudine poţi deveni, ca om credincios, cu tot cu valorile pe care le împărtăşeşti, batjocura lumii. Aici aş detecta secularizarea ca un „miracol pe dos”, pentru că impune o anumite exigenţă morală în rândul clerului care pactează cu duhul decăzut al lumii imorale.
Cu ocazia celor două săptămâni dedicate libertății de exprimare, redacția noastră a schițat câteva întrebări relevante pentru această tematică, încercând să afle, după cum v-am obișnuit deja, perspectivele unor personalități din diverse domenii de specialitate cu privire la subiectul propus. Le mulțumim invitaților noștri, domnul Virgil Iordache, domnul Teodor Baconschi și domnișoarei Cosmina Franciuc, pentru că și-au luat din timpul lor să răspundă acestor întrebări!
Să rămânem realiști și să convenim că e vorba de o fățărnicie ca oricare alta. Societatea omenească își urmează cursul, condusă de grupuri de interese (la nivel micro și macro social), iar individul trebuie să se conformeze comandamentelor acestora. Libertatea de exprimare rămâne o vorbă în vânt, frumoasă, răcoritoare și inutilă.
Dincolo de toate, un istoric trebuie să își cumpănească judecățile în forul interior – locul în care emoțiile și sentimentele sunt cântărite și prelucrate până când sunt dezbărate de capricii și prejudecăți.
Prin urmare, înțelegerea problemelor etice pe care le generează cercetările științifice este de mare importanță. Cercetarea nu este doar experimentare, ci înseamnă și evaluare sistematică a intervențiilor menite să facă publice rezultatele. În plus, cercetarea științifică nu poate fi considerată etică doar prin îndeplinirea acestor cerințe minime. Există preocupări speciale care apar în numeroase domenii ale cercetării care implică subiecți umani.