Securitatea a apelat la brutalitate fizică extremă în prima etapă a funcţionării sale (1948-1964), optînd apoi, în cea de-a doua perioadă (1964-1989), pentru o formă insidioasă de persuasiune pavloviană, chiar dacă şi în această perioadă au mai existat destule cazuri de agresiune fizică asupra opozanţilor regimului comunist.

Astfel, discursul de lemn a introdus o viziune care a integrat conflictul a două forțe diametral opuse: una dezrobitoare, apanaj al forțelor binelui, Regatul din Lumină, și lumea capitalistă, identificată cu o Împărație a Întunericului. Prima dintre acestea a fost esențială pentru nașterea ideologiei socialiste, având, în concepția lui Lenin, statut științific și ținând de scopuri mesianice. Pe de altă parte, burghezia era considerată ca fiind lipsită de vocație spirituală, scopul său era material, deci, destinat eșecului.

Recviemul lui Haydn – precum și compozitorul însuși – a ajuns în conul de umbră al istoriei. Dar atât această compoziție muzicală, cât și compozitorul ei, merită o poziție mai notabilă în istoria muzicii și în memoria noastră muzicală, în general.

Am citit multe lucruri tendențioase la adresa artelor și literaturii contemporane. Nu sunt juste. Dacă ne pare că o cultură, în notele sale dominante sau în acutele ei, e decadentă și în criză de valori și de repere, arta nu face altceva decât să îi reflecte spiritul. Nu expresiile estetice trebuie condamnate, dacă tot e să facem proces contemporaneității, ci un întreg sistem de existență și conviețuire.

Încă de la începuturile lor, manualele din perioada național-comunistă au fost folosite pentru a îndoctrina tinerii pe teme precum supremația statului, mitul liderului providențial, lupta de clasă și, în cele din urmă, abordarea izolaționistă a relațiilor internaționale.

În loc să ne manifestăm astăzi în spiritul timpului în care trăim şi să ne exprimăm simbolic solidar cu dinamica acestuia, aspiraţia noastră este retroactivă şi arogantă, ea încercînd mai degrabă să recupereze ceea ce nu s-a făcut la vreme şi să se refugieze la adăpostul poncifelor, decît să construiască fără angoase şi fără prejudecăţi.

Interzicerea unor subiecte cum ar fi educația sexuală este și ea o interdicție impusă, care nu va avea deloc efectul căutat de cei care o impun. Va trebui sa înțelegem că metoda preferată de facto și cel mai larg întrebuințată a învățământului românesc – impunerea cu forța sau interzicerea forțată – are limitele, pericolele și efectele ei negative. Dacă am impus operele literare românești și grila lor de citire pentru că ne-a fost frică că tinerii nu vor citi sau nu vor fi de acord cu evaluările noastre asupra operelor respective, atunci am obținut exact efectul opus celui dorit.

De aceea este util să ne referim la „transcendență”, în maniera lui Bernard Lonergan, ca un domeniu al sensului – un tărâm care, deși se distinge de alte tărâmuri ale sensului, nu trebuie conceput ca un „altundeva” sau ca un fel de entitate din afara lumii. Comitem o greșeală de bază dacă uităm că realitatea revelată în experiențele noastre cele mai elementare este o comuniune a întregii ființe (un cosmos). Asta înseamnă că, după cum spune Eric Voegelin, „nu există lucruri care să fie doar imanente”.

Actualul manual de logică pentru clasa a IX-a, aflat în vigoare deja de aproape 17 ani, nu a fost, până acum, obiectul unei discuții critice, sistematice. De ce este important? Din două motive principale: în primul rând, manualul are multe neajunsuri importante, atât științifice, cât și didactice – sau, aceasta este ceea îmi propun să arăt mai departe, pe parcursul lucrării. De aceea, o discuție critică este mai mult decât necesară. În al doilea rând, ne aflăm într-un moment în care sunt propuse noi planuri-cadru pentru învățământul liceal. O discuție serioasă privitoare la statutul logicii este, cred, una dintre cele mai urgente chestiuni ce trebuie rezolvate.