Am citit multe lucruri tendențioase la adresa artelor și literaturii contemporane. Nu sunt juste. Dacă ne pare că o cultură, în notele sale dominante sau în acutele ei, e decadentă și în criză de valori și de repere, arta nu face altceva decât să îi reflecte spiritul. Nu expresiile estetice trebuie condamnate, dacă tot e să facem proces contemporaneității, ci un întreg sistem de existență și conviețuire.

Încă de la începuturile lor, manualele din perioada național-comunistă au fost folosite pentru a îndoctrina tinerii pe teme precum supremația statului, mitul liderului providențial, lupta de clasă și, în cele din urmă, abordarea izolaționistă a relațiilor internaționale.

În loc să ne manifestăm astăzi în spiritul timpului în care trăim şi să ne exprimăm simbolic solidar cu dinamica acestuia, aspiraţia noastră este retroactivă şi arogantă, ea încercînd mai degrabă să recupereze ceea ce nu s-a făcut la vreme şi să se refugieze la adăpostul poncifelor, decît să construiască fără angoase şi fără prejudecăţi.

Interzicerea unor subiecte cum ar fi educația sexuală este și ea o interdicție impusă, care nu va avea deloc efectul căutat de cei care o impun. Va trebui sa înțelegem că metoda preferată de facto și cel mai larg întrebuințată a învățământului românesc – impunerea cu forța sau interzicerea forțată – are limitele, pericolele și efectele ei negative. Dacă am impus operele literare românești și grila lor de citire pentru că ne-a fost frică că tinerii nu vor citi sau nu vor fi de acord cu evaluările noastre asupra operelor respective, atunci am obținut exact efectul opus celui dorit.

De aceea este util să ne referim la „transcendență”, în maniera lui Bernard Lonergan, ca un domeniu al sensului – un tărâm care, deși se distinge de alte tărâmuri ale sensului, nu trebuie conceput ca un „altundeva” sau ca un fel de entitate din afara lumii. Comitem o greșeală de bază dacă uităm că realitatea revelată în experiențele noastre cele mai elementare este o comuniune a întregii ființe (un cosmos). Asta înseamnă că, după cum spune Eric Voegelin, „nu există lucruri care să fie doar imanente”.

Actualul manual de logică pentru clasa a IX-a, aflat în vigoare deja de aproape 17 ani, nu a fost, până acum, obiectul unei discuții critice, sistematice. De ce este important? Din două motive principale: în primul rând, manualul are multe neajunsuri importante, atât științifice, cât și didactice – sau, aceasta este ceea îmi propun să arăt mai departe, pe parcursul lucrării. De aceea, o discuție critică este mai mult decât necesară. În al doilea rând, ne aflăm într-un moment în care sunt propuse noi planuri-cadru pentru învățământul liceal. O discuție serioasă privitoare la statutul logicii este, cred, una dintre cele mai urgente chestiuni ce trebuie rezolvate.

De fapt, cred că astăzi am putea discuta despre două culturi – una minoritară, o cultură a elitelor, care apelează în continuare la citire, și o cultură a maselor, a tuturor, cultura vizuală, care are din ce în ce mai mulți aderenți. Oamenii vorbesc cu naturalețe despre cei care scriu și citesc, proiectează în ei modele, îi apreciază, dar nu îi urmează. În schimb, ei preferă să râmână pasivi în fața ecranelor și să vizioneze. Ne aflăm în fața unei situații paradoxale – incultura celor mulți ajunge să fie mai apreciată decât cultura celor puțini.

Lăsînd la o parte ceremonialul public, delirul în masă şi dezmăţul pseudoliturgic, convocarea copiilor şi alte asemenea gesturi de consacrare, comunismul este și unul dintre cei mai primitivi mutilatori ai artei. El a făcut din artist un slujitor necondiţionat şi din artă un rudimentar mijloc de propagandă. Ideologizată şi indoctrinată pînă la golirea ei de orice sens interior, creaţia a devenit un simplu instrument al unei noi mitologii. Iconarul, pictorul sau sculptorul, cioplitorul de iconostase şi de portaluri, care altădată erau factori de apropiere a omului de Dumnezeu, au fost obligaţi să se închine terorismului organizat.

Abordarea lui Aristotel asupra formei adecvate a explicației științifice invită la reflecție cu privire la o întrebare epistemologică impresionantă: cum începe demonstrația? Dacă demonstrațiile trebuie făcute astfel încât ceea ce este mai puțin cunoscut să fie dedus din ceea ce este mai bine cunoscut, atunci, dacă nu ajungem la final, suntem forțați fie să continuăm mereu spre ceea ce este mai bine cunoscut – ceea ce pare nesfârșit – fie să cădem într-o formă de circularitate – ceea ce pare indezirabil.