Avem nevoie de o cultură a timpului, printr-o educație personală care să ne învețe „la timp” cum să ne așezăm în „toate la timpul lor” până când „ne vine timpul”; avem nevoie să dăm un sens timpurilor verbale și un rost sintagmei „pierde-vară” care ne poate pierde timpul în fiecare dintre cele patru anotimpuri, ispitind-o măcar cât să o apucăm prin contemplativitate; avem nevoie, chiar și în ciuda timpurilor, să ne (re)găsim în timpul cel prielnic, bun cu noi.
Astfel, consider că viziunea clasică este mai amplă și mai puțin reducționistă. Însă aceasta este problematică prin „paternalismul” care o caracterizează. Pe scurt, elevul este obligat să ia parte la un proces educativ a cărei valoare îi este de neînțeles în primă fază, promițându-i-se însă un dar pe care îl va înțelege și aprecia mai târziu. I se promite că, provocându-i-se un minim „rău” imediat, i se va provoca un bine mult mai mare în viitor, unul pe care nu îl poate concepe încă, dar de care se va bucura înzecit. Are foarte mult sens să avem o astfel de atitudine în creșterea copiilor.
Cuvântul cu „f” a devenit un calificativ atât de popular în parte din cauza asocierii cu Hitler, iar Holocaustul îi dă o putere specială, de parcă ar fi o formulă de blestem. El denotă nu doar ceva rău sau violent, ci de-a dreptul demonic. Acest lucru îi conferă un fel de forță spirituală sau metafizică, care îi lipsește oricărui alt termen echivalent, iar aceasta este cu atât mai folositoare în secolul XXI, pe măsură ce politica progresistă adoptă din ce în ce mai mult un ton al salvării și răscumpărării, ca un fel de religie-substitut.
Când Platon vorbește despre o formă înaltă a iubirii, el proiectează sentimentul pe culmile gândirii. A iubi fără rațiune este un păcat. Aparențele și plăcerile sunt lucruri trecătoare, omul trebuie să învețe să iubească frumusețea sufletului, dar nu frumusețea fizică. Acesta este punctul în care iubirea se întâlnește cu adevărata cunoaștere.
Mari oameni consacrați definitiv sunt numai cei validați de trecerea istorică a timpului. Admirația se manifestă printr-un urcuș permament către cultură înaltă, schimbarea persoanei celui care admiră și, de la un punct încolo, o modestie demnă rezultată din înțelegerea tot mai profundă a distanței față de marii oameni în termeni de cunoaștere și creativitate. Accesul la cultura înaltă nu e prilej de distanțare față de semeni, ci de apropiere înțelegătoare de ei, profitând de orice oportunitate ca să le deschizi și lor accesul, ca atunci când vrei să împărtășești o bucurie, fără a forța, respectând, cu delicatețe, libertatea.
Sartorialismul nu impune dogme și îi permite fiecăruia să-și cultive, într-un spațiu civilizat, propria viziune estetică: concret și spiritual, costumul vrea să fie pe măsura omului. Această doctrină este moștenitoare a umanismului, înțeles ca o mișcare artistică și filozofică din secolul al XVI-lea care, departe de a se opune tradiției și civilizație europene, după cum susțin unii reacționari, a avut ca simplu scop reintroducerea unei încrederi în puterea omului și în capacitățile sale de a alege binele prin propriul discernământ, idee predicată de creștinismul apollinian și de înțelepciunea greacă.
Ca în orice știință, istoria are la bază cercetarea, are la îndemână o metodologie și are acces la colaborări interdisciplinare. În eseul de față vom discuta despre cum știința istorică își merită acest nume în situațiile în care se pun în slujba ei oameni capabili de acel impresionant efort care antrenează cercetarea științifică în toate formele ei: acela de a nu mai gândi doar ca un individ preocupat de propria-i supraviețuire, ci ca un savant.
Când ne uităm la o democrație, trebuie să ne uităm la fundamentul ei. Fundamentul oricărei democrații este reprezentat de valorile pe care se întemeiază acea democrație. „Poporul”, în diferite moduri, sedimentează în timp ceea ce numim „valori”. De ce sunt aceste „valori” importante? Nu ca să ne lăudăm cu ele, ci pentru că din ele izvorăsc, de fapt, „obiectivele” națiunii respective.
Era digitală este o vreme a zumzetului şi a grabei dislexice. Răbdarea pare să fi dispărut, în vreme ce timpul însuşi este comprimat la durata unui clip rulat pe o platformă socială. Era digitală este o vreme a corectitudinii politice ce nivelează şi inhibă, modelând omenirea ce trebuie să îmbrăţişeze imaginea aceluiaşi viitor şi să refuze trecutul „reacţionar” al secolelor de dinaintea noastră.
Miturile și magia reprezintă două realități care au însoțit omul încă din cele mai vechi timpuri. Ambele au încercat să explice care este menirea ființei umane în univers și să se apropie de o cunoaștere cât mai veritabilă a realității lumii. Dar, spre deosebire de magie, care explorează necunoscutul, se adâncește în mister, mitul a devenit un îndrumar al înțelegerii prin integrarea lui în primii germeni de gândire filosofică.