De fapt, cred că astăzi am putea discuta despre două culturi – una minoritară, o cultură a elitelor, care apelează în continuare la citire, și o cultură a maselor, a tuturor, cultura vizuală, care are din ce în ce mai mulți aderenți. Oamenii vorbesc cu naturalețe despre cei care scriu și citesc, proiectează în ei modele, îi apreciază, dar nu îi urmează. În schimb, ei preferă să râmână pasivi în fața ecranelor și să vizioneze. Ne aflăm în fața unei situații paradoxale – incultura celor mulți ajunge să fie mai apreciată decât cultura celor puțini.

Lăsînd la o parte ceremonialul public, delirul în masă şi dezmăţul pseudoliturgic, convocarea copiilor şi alte asemenea gesturi de consacrare, comunismul este și unul dintre cei mai primitivi mutilatori ai artei. El a făcut din artist un slujitor necondiţionat şi din artă un rudimentar mijloc de propagandă. Ideologizată şi indoctrinată pînă la golirea ei de orice sens interior, creaţia a devenit un simplu instrument al unei noi mitologii. Iconarul, pictorul sau sculptorul, cioplitorul de iconostase şi de portaluri, care altădată erau factori de apropiere a omului de Dumnezeu, au fost obligaţi să se închine terorismului organizat.

Abordarea lui Aristotel asupra formei adecvate a explicației științifice invită la reflecție cu privire la o întrebare epistemologică impresionantă: cum începe demonstrația? Dacă demonstrațiile trebuie făcute astfel încât ceea ce este mai puțin cunoscut să fie dedus din ceea ce este mai bine cunoscut, atunci, dacă nu ajungem la final, suntem forțați fie să continuăm mereu spre ceea ce este mai bine cunoscut – ceea ce pare nesfârșit – fie să cădem într-o formă de circularitate – ceea ce pare indezirabil.

Avem nevoie de o cultură a timpului, printr-o educație personală care să ne învețe „la timp” cum să ne așezăm în „toate la timpul lor” până când „ne vine timpul”; avem nevoie să dăm un sens timpurilor verbale și un rost sintagmei „pierde-vară” care ne poate pierde timpul în fiecare dintre cele patru anotimpuri, ispitind-o măcar cât să o apucăm prin contemplativitate; avem nevoie, chiar și în ciuda timpurilor, să ne (re)găsim în timpul cel prielnic, bun cu noi.

Cuvântul cu „f” a devenit un calificativ atât de popular în parte din cauza asocierii cu Hitler, iar Holocaustul îi dă o putere specială, de parcă ar fi o formulă de blestem. El denotă nu doar ceva rău sau violent, ci de-a dreptul demonic. Acest lucru îi conferă un fel de forță spirituală sau metafizică, care îi lipsește oricărui alt termen echivalent, iar aceasta este cu atât mai folositoare în secolul XXI, pe măsură ce politica progresistă adoptă din ce în ce mai mult un ton al salvării și răscumpărării, ca un fel de religie-substitut.

Când Platon vorbește despre o formă înaltă a iubirii, el proiectează sentimentul pe culmile gândirii. A iubi fără rațiune este un păcat. Aparențele și plăcerile sunt lucruri trecătoare, omul trebuie să învețe să iubească frumusețea sufletului, dar nu frumusețea fizică. Acesta este punctul în care iubirea se întâlnește cu adevărata cunoaștere.

Sartorialismul nu impune dogme și îi permite fiecăruia să-și cultive, într-un spațiu civilizat, propria viziune estetică: concret și spiritual, costumul vrea să fie pe măsura omului. Această doctrină este moștenitoare a umanismului, înțeles ca o mișcare artistică și filozofică din secolul al XVI-lea care, departe de a se opune tradiției și civilizație europene, după cum susțin unii reacționari, a avut ca simplu scop reintroducerea unei încrederi în puterea omului și în capacitățile sale de a alege binele prin propriul discernământ, idee predicată de creștinismul apollinian și de înțelepciunea greacă.