Timpurile de criză sunt timpuri ale filosofiei. În epoci revoluţionare se aude câteodată vocea ei în avangarde; şi o mai auzim (câteodată) şi o a doua oară, când există răni de vindecat, provocate de disperarea față de absenţa unei stări ideale a lumii.
În România, discursurile despre identitate par a fi blocate, de ceva timp, într-un antagonism de suprafață – între cei care sunt speriați de așa-numita „pierdere a identității” și cei care cred la limită în importanța (sau chiar existența) unei identități de țară.
Europa în sine este o provocare stringentă pe care o întâmpină Europa […] e simptomatic pentru construcția europeană ca atunci când apare o criză cu potențialul unui blocaj insurmontabil, printr-un soi de alchimie tipic europeană, să se inverseze polii, iar criza să capete valențele unui impuls pro-european.
Dialectica iluminismului culminează în bezna teoretică a Esenței negative sub dubla formă a zeului inert (deism) și a materiei inerte (ateism): reprezentări fără concept ce obturează natura adevărată a Absolutului.
Cred că Europa de Est poate contribui la modificarea felului cum e tratat capitalul spiritual de orice fel, actualmente complet neglijat la scara UE. Prin capital spiritual putem defini acele valori care sunt tratate ca intrinseci de către grupuri umane și care nu sunt negociabile.
După majoritatea exegeților săi, apologia pariului era adresată unui public anume: gentlemenilor libertini, pasionați de jocuri de noroc, pe care autorul panseurilor îi întâlnea frecvent la reședința prietenului său, ducele de Roannez. Așadar, făcând acest fel de concesie, Pascal nu își imagina că se adresează publicului uzual al epocii sale, în general alcătuit din credincioși, ci unei categorii aparte compusă mai ales din sceptici și atei.
A doua mea ipoteză este o încercare de a explica creșterea numărului de atei, persoane fără religie, agnostici și penticostali. Deși pare greu de crezut, cred că există elemente comune pentru toate aceste evoluții distincte. În opinia mea, acestea ar fi împuternicirea individuală, sincronizarea culturală și percepția unificată asupra Realului.
Sfetnicul acesta este misterios – nu știm prea bine cine sunt cei care l-au proiectat; cum, de ce și pentru ce l-au proiectat; ce vor de la el și ce vor de la lumea în care îl aruncă cu atâta ușurință. Mai mult decât atât, însă, Sfetnicul este supranatural – pentru că aparent, spre deosebire de cuțit, pușcă, pompa de bicicletă sau mașina de făcut tăiței, de la un anumit punct încolo nimeni, nici măcar inventatorii (sau să le spunem creatorii?) săi, nu mai înțelege cum funcționează această existență spectrală.
Am văzut în toate aceste inițiative cu un puternic impact în oraș, aspirații spre standarde culturale europene, o promisiune făcută orașului și locuitorilor, un gust al comunităților pentru întâlnire în cadre gândite într-o estetică cât se poate de modernă, dar și plină de respect pentru trecut.
Scopul acestei dezbateri nu ar trebui să fie știrbirea tradiției de substanță, și cu atât mai puțin desființarea ei, ci găsirea unor moduri de înțelegere care să o facă inteligibilă celor care reneagă cu totul religia organizată din dorința de a evita subscrierea într-o tradiție coruptibilă sau anacronică.