„Reproșez” acestei lumi digitale că îl confirmă pe omul modern în izolarea lui antimetafizică, că este atât de departe de ritmurile vieții naturale, de bogăția concretului, de însuși trupul și inima acestei lumi. Dar speranțele și pericolele se află, desigur, în cel care e „la butoane”, cel care creează lumea digitală și care o și consumă: omul.
Dacă părinţii luau de mînă estetismul şi fugeau împreună în atelier şi în sala de expoziţie să nu-i prindă din urmă implicarea în istorie, ideologiile impuse şi crampoanele realismului socialist, copiii coboară acum în stradă, se iau de piept cu istoria, abhoră estetismul şi muzeul, recuperează militantismul pierdut şi ideologiile corespunzătoare.
Pe de o parte, avem esteții filosofi care apreciază în mod abstract frumusețea algoritmului și întrezăresc posibilitatea unei lumii conduse armonios de IA, iar pe de cealaltă îi avem pe cei practici și prevăzători care încearcă să găsească un compromis, o soluție decentă la iminenta lor descalificare din posturile pe care le ocupă. Teama sună cunoscut, în definitiv fiind aceeași neliniște gotică a înlocuirii omului de către mașină, născută în epoca industrializării de acum mai bine de 200 de ani.
De ani buni, Vama Veche suferă fără îndoială o erodare a spiritului intelectual-boem care a făcut-o celebră, devenind un fenomen copleșit de propriul succes. Cu toate acestea, și astăzi specificul hippie-rock este în continuare ostentativ prezent și este întreținut, mai autentic sau mai forțat, de locatarii sezonieri ai Vămii, ce perpetuează cu mândrie emblemele sale culturale: îmbrăcămintea orientală etalată ca o marcă a locului, folk-ul pe plajă, petrecerile neîncetate, nopțile albe, bețiile memorabile, menite parcă să smerească și pe cel mai sobru intelectual, conversațiile profunde purtate la lumina lunii sau a focului de tabără.
Experimentul artistic contemporan pare a-și transcende propriile limitări normative și a intra într-un spațiu idealizat al libertății, unde necunoscutul domină nevoile imediate ale simțirii. Această zonă a necunoscutului atrage și îndepărtează în același timp, căci invită la o utilizare inconfortabilă a atenției, în neconcordanță atât cu nevoia de contemplare a artei vechi, cât și cu ritmul rapid al secolului nostru. Aceste tensiuni se întrevăd în elementele de ordin politic și social care se regăsesc în manifestările artei contemporane. Dar mai există o relație de subordonare, pe care o explorează Julian Stallabrass în cartea sa – între neoliberalism și efectele sale asupra mesajului artei contemporane, relație care va face și subiectul acestei recenzii.
Arta e ambivalentă, poate să se afle în zona practicului, a stadiului etic în forma care invită la contemplare și, după măsura privitorului, la urcare spre sacru, sau din contră, să conoteze utilitarism, comodificare, transformarea a ce a fost delimitat obiectual în marfă. În ce direcție trimite arta depinde de creatorul obiectului de artă, dar și de receptor.
Așadar, în fața situațiilor de criză, Uniunea Europeană s-a dovedit a fi deseori un proiect fragil. După cum observă Geoff Mulgan, ne este greu să ne imaginăm un viitor în care democrația prosperă, dar ne pregătim resemnați pentru dezastrul ecologic imanent și viitorul dominat de tehnologie. Pentru a fi pregătiți în fața crizelor de viitor, trebuie ca în primul rând să avem cunoștințele necesare în legătură cu procesele care ne ghidează viața socială și politică.
Dacă Frederick Ferré are dreptate spunând: „credinţa este modelată de către experienţă”, iar tehnologia este astăzi stăpâna incontestabilă a experienței noastre în lume, atunci aici nu există, nu poate exista neutralitate, ci doar posibilitatea înfiorătoare a idolului. Idol care își cere tributul zilnic de atenţie, de percepţie şi de memorie, de credinţă, de nădejde şi de iubire – care nu sunt şi nici nu au fost vreodată ale lui şi, deci, nu se cuvine să i le dăm.
Ascult oarceum descumpănită polemicile dintre adepții diverselor școli de psihanaliză și psihologie pe tema nevoii de sens, de un element catalizator al experiențelor care să dea un centru de greutate existenței. Acel sens primordial nu e și nu trebuie să fie ceva inteligibil sau „de înțeles”, o valoare elucidabilă sau cuantificabilă rațional. Instinctul se descurcă singur, dincolo de orice atribuții ale gândirii, să producă un sentiment al valorii vieții, inclusiv al celei proprii. Sensul are menirea de a da valoare.
Cititorul intersat poate să ia contact cu o carte-eveniment, care își merită un loc de frunte în colecțiile biblice românești, un comentariu care își va dovedi utilitatea pentru cercetători din toate confesiunile, animați de pasiunea pentru descifrarea sensurilor care se desprind din lectura atentă a cuvântului lui Dumnezeu.