Pornind de la simpla definiție „ÎN LINIA DREAPTĂ”, pe care o consider (încă din anii studenției mele la Institutul de Arte Plastice) ca fiind „drumul cel mai scurt între două puncte”! Voi aprecia cu precădere sentimentală „privirea DREAPTĂ”, cea fără de ascunzișuri intențional-dăunătoare.
Cutuma locală își pusese – din păcate – pecetea, ca o pacoste, pe acel „părculeț”-cu-iz-electoral. O cutumă indusă prin nepăsare și înapoiere asimilată, prin forța acomodării, a impunerii implicite… fără vreun gest precaut și/sau protector. Fără vreo consultare civică a Primăriei!
Henri Meschonnic… un intelectual de elită, multi-premiant-prestigios francez, născut la Paris-1932, etnic-evreu din părinți evrei-basarabeni, fugiți de p-acolo, prin 1924… Nu…? Nici eu, deși sunt francez încă de prin anii ‚70+!…
Pe de o parte, „ilustrația” este tot un fel de „artă” a comunicației. Artistul-ilustrator trebuie să transmită un mesaj, care nu-i – de cele mai multe ori – al său. Pe de altă parte, pictorul din sine simte nevoia să comunice o viziune cât mai personală, prin toată libertatea sufletească pe care acea viziune o necesită și pretinde. Dar această „întreprindere” e dificilă!
N-am încercat niciodată să descopăr sau să inventez vreun „demers” original întru rezolvarea problemelor tehnice dedicate picturii – în general – și, cu atât mai puțin mie, în particular. Am preferat să dau drumul instinctului meu volatil, cu adevărat real. Oarecum evoluția mea artistică a fost solitară. Nu mă simt atras și/sau influențat într-o manieră determinantă de nicio tendință majoră, scolastică sau vreun curent care devine modă.
Și cred că vocația pornește așa, fiind lansată odată cu darul personal al unui mod specific de exprimare, dar… nu se poate dezvolta fără tenacitate și efort constant, pentru a obține măiestria specificității uneltelor tehnice. La toate aceste elemente esențiale trebuie adăugate sensibilitatea, temperamentul și ținta finală.
Un mare artist – sau măcar un artist (foarte) bun – trebuie să fie întreprinzător, curios din fire! Atras de necunoscut, să se arunce în vâltorile aventurilor, pentru care n-a fost „preparat” și/sau pregătit în prealabil. Să se afunde prin labirinturi, care-l supun și obligă căutării – și găsirii – unor soluții vitale. Ba chiar să caute, să scormonească după „probleme” dificile, care-i impun obținerea unor soluții îndrăznețe, originale, având ca țintă frumosul, sublimul….
Afecțiunea mea – ca artist plastic – pentru necunoscut, cel încă nedescoperit, nestrăbătut, atât de mine cât și de alții, ceilalți, mă provoacă în permanență.
Căci, descoperind și descifrând noi mistere, prin fiecare reușită – de fapt – mă (re)descopăr pe mine însumi.
[…] eu pretind că atât computerul cât și telefonul mobil – care a devenit, între timp, tot un computer, mai mic –, adică două „gadget”-uri pretențioase – sofisticate, folosite ca mijloc de afirmare pe scara societății-de-consum –, nu trebuie folosite pentru frivolități de amuzament, ci pentru scopul adevărat și inițial, datorită căruia au fost concepute.
Poate că mi-aș picta o față, asemănătoare cu cele dintr-un mozaic Bizantin, cu o expresie amară și neliniștită, ca a cuiva care nu s-a simțit niciodată cu adevărat acasă, în această lume… Mâinile le-aș reprezenta sensibile și pline de o energie nervoasă. Aș alege o gamă de culori întunecată, întreruptă de câteva explozii izolate – de lumină și căldură vie – care ar putea indica pasiunea mea pentru viață. În sfârșit, m-aș plasa – fără îndoială – în fața unui șevalet, în mijlocul unui peisaj întins!… Căci atât baza, cât și ținta vieții mele au fost să-mi exprim senzațiile, sentimentele, ideile pe pânză.