Plănuiam să finalizez și să public acest articol în 2022, când pandemia era încă o realitate în viața de zi cu zi, dar n-am făcut-o. Poate a fost o greșeală, pentru că subiectul nu va mai atrage atâția cititori; poate e mai bine așa, pentru că cititorii (și eu) s-ar putea raporta la aceste evenimente deja trecute mai obiectiv. În orice caz, pandemia de COVID-19 reprezintă un studiu de caz facil pentru înțelegerea unui fenomen nici pe departe nou – cel al dezinformării (medicale). În cadrul acestui articol, aleg să folosesc o definiție mai liberă a dezinformării ca răspândire a unor informații verificabil false, în cunoștință sau necunoștință de cauză. Nu fac astfel distincția mai fină dintre dezinformare, misinformare, și malinformare, unde dezinformarea ar necesita prezența unei intenții răuvoitoare.
Evident, nu pretind că următoarele ar reprezenta o abordare comprehensivă și riguroasă a subiectului; aceste lucruri le las în voia sociologilor, psihologilor, ori altor specialiști din domenii conexe specializați în studiul academic al dezinformării – de exemplu, Jovan Byford, psiholog specializat în teorii conspiraționiste. Nu plănuiesc să argumentez nici dacă românii sunt sau nu mai receptivi la dezinformare față de alți europeni, cu toate că o investigație empirică a acestui subiect ar fi binevenită. Așadar, aleg să restrâng acest articol la o „investigație” strict anecdotică, la tipare deduse din experiența mea individuală ca utilizator al social media și consumator al publicațiilor online sau al emisiunilor TV, și, individuală fiind, există posibilitatea ca ea să nu fie o reprezentare precisă a stării de fapt.
Închipuita ierarhie
În 2021, în cadrul unei emisiuni de la un post de televiziune popular, doamna Monica Pop (profesor universitar și medic oftalmolog) făcea următoarele comentarii la adresa domnului Costel Atanasiu (biochimist și cercetător în virusologie la The Wistar Institute între 2001 și 2012), care a fost invitat să vorbească despre vaccinarea pentru COVID-19 la copii:
„[…] Nu pot să înțeleg pentru care motiv invitați în emisiune oameni care n-au nicio legătură cu medicina. E vorba de domnul Atanasiu, care nu e medic. Are un doctorat, dar și dumneavoastră puteți să faceți doctorat […] într-un subiect dacă vreți. Deci el nu este medic și n-are calitatea să vorbească, și spun asta pentru că și-a permis să contrazică niște lucruri și niște experți și habar n-are…”1
Prin comentariile ei, doamna Pop lasă de înțeles că a fi absolvent al unei facultăți de medicină este un criteriu necesar pentru a vorbi cu autoritate despre subiecte care privesc sănătatea. Cu alte cuvinte, medicul s-ar afla undeva la vârful piramidei credibilității științifice în domeniul medicinei. Nimic mai greșit.
Medicii sunt, prin definiție, persoane care profesează medicina, nu cercetători, deși unii medici sunt și cercetători. În sens larg, medicul acumulează cunoaștere medicală și învață să o aplice corespunzător pentru a preveni sau a vindeca anumite afecțiuni; cercetătorul produce cunoaștere. Pe când un medic își petrece majoritatea timpului consultând pacienți, diagnosticând, tratând sau operând, cercetătorul își petrece timpul consultând literatura medicală cea mai recentă, aprofundând metodologie și analize statistice avansate, și conducând experimente în laborator, ori studii pe eșantioane de pacienți. Astfel, se poate spune că, în cadrul acestui domeniu pe care îl numim „medicină”, cercetătorul îl precede pe medic – cercetătorul produce cunoașterea pe baza căreia medicul profesează. Tratatele de medicină folosite de noile generații de studenți sunt elaborate pe baza studiilor realizate de cercetători, printre care mulți nu sunt medici. De exemplu, Michael Houghton și Charles M. Rice, simpli doctori (a se citi „persoane cu doctorat”) în biochimie, sunt doi dintre cei trei cercetători cărora le-a fost acordat Premiul Nobel în 2020 pentru descoperirea virusului hepatitei C. De menționat că această distincție teoretică este lipsită de vreo judecată de valoare, fiindcă atât medicul, cât și cercetătorul sunt indispensabili în cadrul medicinei, la fel cum atât inginerul aerospațial, cât și pilotul sunt indispensabili în cadrul aviației.
Prin urmare, în cadrul unei discuții despre vaccinuri, un medic va avea mai multă credibilitate decât un programator, un medic imunolog va avea mai multă credibilitate decât un medic dermatolog, un cercetător în imunologie va avea mai multă credibilitate decât un medic, iar un cercetător cu treizeci de ani de experiență va avea mai multă credibilitate decât unul cu cinci.
Pentru a fi caritabil, atitudinea desconsiderantă a doamnei Pop față de titlul de doctor (nu medic!) poate fi rezonabilă – sau cel puțin nu complet irațională – pentru o persoană care se raportează la realitățile mediului academic românesc. Fără a pretinde că am o înțelegere intimă a subiectului, și recunoscând că mă aventurez în supoziții și că există multă eterogenitate, se poate spune că (sub)mediocritatea și frauda academică nu ne sunt deloc străine. Spun asta bazându-mă pe scurta mea experiență cu mediul academic românesc, pe discuții pe care le-am avut în privat, pe poziționarea universităților românești în clasamentele internaționale, pe numeroasele dezvăluiri de plagiat privind persoane publice influente (investigațiile Emiliei Șercan au devenit arhicunoscute), ori pe relatări ale diverșilor intelectuali publici și scriitori2. Prezint aici o relatare ilustrativă a filozofului Ciprian Mihali:
„[…] Sistemul doctoral este putred de multă vreme și doar pentru că e putred am putut ajunge la vreo 70.000 de doctorate în ultimele trei decenii. Iar dintre acestea, majoritatea zdrobitoare sunt mediocre nu doar pentru că nu aduc nimic nou științei, ci pentru că nu au beneficiat de îndrumări competente și de verificări exigente din partea conducătorului de doctorat și a membrilor comisiei.
Să dau un exemplu personal: în anii ‘90, pe măsură ce scriam la teza de doctorat, am prezentat simultan celor doi conducători de doctorat, cel român și cel francez, capitole din teză. La Cluj, am avut parte de aprecieri generale și pozitive făcute între două ședințe urgente ale șefului: da, e bine, continuă, câteva întrebări și sugestii bibliografice având vagi legături cu subiectul și care s-au dovedit inutile. La Strasbourg, textul mi-a fost citit cu creionul roșu în mână, cu sublinieri și comentarii, cu pagini întregi de note, cu discuții răbdătoare, cu critici justificate și cu sugestii foarte utile. După primul text care mi s-a întors înroșit, am crezut că nu o să-mi iau niciodată doctoratul. Dar apoi am văzut că fiecare comentariu și notiță pe marginea textului mă ajuta să merg mai departe și nu mă descuraja.”
Astfel, îndrăznesc să emit ipoteza că, grosso modo, standardele calitative pentru absolvirea unui program de doctorat în România sunt (mult) inferioare celor din marile universități din țările vestice și că, în aceste condiții, este de multe ori contestabil dacă titlul științific de doctor este o dovadă a unei expertize reale. În schimb, pare rezonabil ca parcursul studenților la medicină, urmat de perioada de rezidențiat, să asigure o pregătire mult mai minuțioasă. Cu alte cuvinte, pare că probabilitatea ca cineva să devină medic rezident și, mai apoi, medic specialist mimând expertiza este mai mică decât probabilitatea ca cineva să obțină un doctorat mimând expertiza – sau, ca să folosesc o expresie englezească, e mai greu pentru viitorii medici să „bullshit their way through”. Subliniez din nou că fac apel la generalizări grosiere, fiindcă așa cum există enclave de impostură (vezi faimoasa Academie de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”), există și multe grupuri de cercetători excelenți și onești.
„Cercetătorii s-au răzgândit”
O bună parte din cei care s-au revoltat împotriva noilor măsuri, recomandări sau descoperiri științifice din ultimii câțiva ani au făcut-o lăsând de înțeles că modificarea (semi-)frecventă a poziționării oficiale bazată pe noile date științifice ar fi o dovadă că cercetătorii sunt incapabili și că părerile lor nu pot fi considerate o sursă de încredere. O astfel de justificare scoate la iveală o înțelegere eronată a progresului științific.
Dacă ne raportăm la aceeași situație utilizând un stil de gândire bayesian, unde concluziile actuale sunt rezultatul inferențelor bazate pe informația disponibilă momentan, iar concluziile viitoare sunt o reactualizare bazată pe noile informații făcute disponibile, perspectiva se schimbă radical. În acest caz, problema ar fi fost dacă cercetătorii nu s-ar fi „răzgândit” sau, ca să folosesc o exprimare mai potrivită, dacă nu și-ar fi ajustat concluziile și recomandările ținând cont de noile informații.
Bineînțeles că modul în care portretizez aici relația dintre progresul științific și poziționarea instituțiilor statului este într-o oarecare măsură cosmetizat, pentru că există mereu o (mai mică sau mai mare) discrepanță între măsurile care ar trebui implementate conform dovezilor și măsurile care sunt implementate de fapt – aici intervin considerentele de natură logistică, financiară și, de multe ori, politică. Astfel că nu se exclude posibilitatea de a găsi justificări legitime împotriva unora dintre fostele măsuri, fie din cauza neconcordanței dintre teorie și implementare, fie din motive de natură principială sau etică – care nu depind neapărat de dovezi empirice.
„Conspiraționiștii au avut dreptate”
O urmare a realizării că cercetătorii s-au răzgândit a fost să se afirme, jubilând, că, în ciuda predicțiilor experților, oamenii care nu sunt specialiști în domeniile relevante pentru discuția de față, ieri-alaltăieri mânjiți drept conspiraționiști, au avut dreptate de la bun început. Vorbim de un soi de celebrare al unui „gotcha moment” prin care se reafirmă lipsa de credibilitate a experților și este încununat anti-intelectualismul. Un exemplu facil sunt reacțiile taberei anti-mască la o recenzie sistematică publicată de reputabila organizație Cochrane, care ar arăta că măștile sunt ineficiente în a opri răspândirea virusului COVID-19. Două probleme cu poziționarea lor. Prima problemă constă în faptul că, contrar unor impresii superficiale, noile dovezi nu conduc la răsturnarea concluziilor inițiale privind eficacitatea măștilor, ci doar la o nuanțare suplimentară a discuției. Așa cum au ținut să menționeze alți experți, recenzia suferă de câteva limitări importante. Putem constata, de pildă, că recenzia a ignorat multele studii observaționale existente și a inclus doar studii experimentale (așa-numitele „studii randomizate controlate”). De asemenea, recenzia a avut tendința de a „compara mere cu pere”, punând laolaltă: studii unde măștile erau purtate non-stop cu studii unde măștile erau purtate parte din timp; studii în medii cu grad de risc ridicat cu studii în medii cu grad de risc redus; studii despre gripă cu studii despre COVID-19. De altfel, doar două dintre studiile privind eficiența măștilor incluse erau despre virusul SARS-CoV-2: studiul cu un eșantion de peste 340.000 de participanti a concluzionat că măștile reduc șansele de infectare, iar studiul cu un eșantion de aproape 4.900 de participanți nu a găsit diferențe semnificative statistic.
A doua problemă constă în faptul că, plecând de la presupunerea îndoielnică că așa-numiții conspiraționisți3 au avut dreptate, nu ajungem la concluzia că oamenii nespecialiști sunt mai raționali decât specialiștii. Așa cum chiar și un ceas stricat arată ora exactă de două ori pe zi, tot așa și afirmațiile bazate pe raționamente greșite și dovezi șubrede se dovedesc a fi adevărate din când în când. Nu se cuvine a ți se aduce lauri pentru predicții corecte bazate pe raționamente greșite – doar pentru predicții corecte bazate pe raționamente corecte.
Mai multe opinii, aceeași legitimitate
Nu rar s-a ivitat ocazia să vedem în spațiul public opinii contrare de la persoane cu niveluri de expertiză incomparabile. Se poate aduce ca exemplu binecunoscut scurta dezbatere din 2019 dintre fosta prezentatoare TV Olivia Steer și medicul pediatru Mihai Craiu, unde aceasta argumenta, printre altele, că vaccinurile cauzează autism (datorită adjuvanților ca aluminiul) – o teorie care circulă de mai bine de 25 de ani, deși a fost demontată extensiv. La nivel explicit sau tacit, s-ar putea presupune că atunci când două opinii contrare sunt expuse în spațiul public există legitimitatea unei dezbateri, că lucrurile nu sunt lămurite, că există multiple puncte de vedere rezonabile, că participanții la această dezbatere vorbesc de la egal la egal. În mințile noastre, ale oamenilor nespecializați, chiar și atunci când opoziția este zdrobită sub greutatea argumentelor specialiștilor, ar putea continua să persiste un „dar dacă?”. „Dar dacă omul ăsta zice totuși bine, doar nu l-au chemat degeaba la emisiune? Mai bine nu risc.” Cu alte cuvinte, e dificil să discreditezi complet opinia unui amator în momentul în care acesta stă la aceeași masă cu specialiștii. Simplul acces al unui emitent de opinii la o platformă ar putea să ofere în mod inerent un soi de valoare nejustificată opiniilor acestuia.
Dezbaterea dintre Olivia Steer și Mihai Craiu nu a fost însă doar o dezbatere dintre o diletantă și un specialist, ci și o dezbatere dintre o adeptă a unor idei extremiste și un reprezentant al consensului științific. Se nasc câteva întrebări naturale. Este simplul fapt de a fi specialist într-un domeniu un garant al adevărului afirmațiilor tale? Ce este consensul științific și ce este o poziție extremistă?
Nu, a fi specialist nu garantează nimic. Însă vorbim, din nou, de probabilitate: specialiștii se înșeală, dar – datorită pregătirii lor – o fac mai rar decât nespecialiștii. Prin urmare, bunul simț dictează, ceteris paribus, să acordăm o greutate mai mare opiniilor specialiștilor decât opiniilor nespecialiștilor. Și, amintesc din nou, expertiza se prezintă sub forma unui spectru: unii sunt mai specialiști ca alții.
Când vorbim de consens științific, vorbim de o părere care este împărtășită de majoritatea comunității științifice dintr-un domeniu anume. Datorită complexității temelor care sunt dezbătute, nu ar trebui să ne surprindă că cercetătorii nu cad de acord asupra unui număr mare de probleme, însă tind să cadă de acord – cu o proporție covârșitoare – asupra câtorva. În viața de zi cu zi, folosirea consensului ca punct de reper poate fi considerată o altă mostră de înțelepciune epistemologică – șansele să ne înșelăm ghidându-ne după consens sunt mai mici decât dacă nu am face-o. Cel mai bine cunoscut exemplu de consens științific este dezbaterea privind schimbările climatice recente, unde peste 90% dintre specialiști sunt de acord că acestea sunt cauzate de activitatea umană. În acest context, dacă dezbrăcăm termenul „extremism” de conotațiile lui tendențioase, el se referă la o poziționare situată la extreme, relativ la poziționarea consensului. În plus, un cercetător poate fi catalogat ca având o poziție extremă sau fiind extremist, nu numai fiindcă estimările lui sunt extrem de diferite de cele ale majorității comunității științifice, ci mai ales fiindcă estimările lui conduc la o concluzie radical diferită.
Putem face o distincție suplimentară când vorbim de poziționări extremiste. O poziționare științifică poate fi, raportată la consens, situată la un pol extrem, însă susținută de argumente perfect rezonabile și, deci, îmbrățișată de persoane raționale. Pe de altă parte, sensul colocvial pe care îl asociem deseori cu conceptul de poziționare extremistă, este acela de poziționare care este susținută de raționamente defectuoase – făcând uz de premise demonstrabil false, de apel la conspirații, de erori formale ori informale de logică. La acest tip de extremism mă refer când fac referire la Olivia Steer.
Expertul singuratic împotriva establishment-ului
Așa cum știrile negative penetrează mult mai bine decât știrile pozitive, pare plauzibil ca părerile contrare consensului să penetreze mai bine decât părerile conforme cu consensul, cu atât mai mult când ele provin dintr-o sursă aparent prestigioasă – un cercetător, un profesor universitar, un director de instituție. Respingerea consensului științific poate fi legitimă, dar aceasta trebuie să fie bazată pe dovezi solide – cum am menționat la început, când vorbim de dezinformare vorbim de emiterea de informații care sunt verificabil false.
Uneori, așa cum ar fi normal, cei ce fac afirmații verificabil false sunt sancționați. În logica teoriilor conspiraționiste, unde „dovezile împotriva lor sunt de fapt interpretate ca dovezi în favoarea lor”, astfel de sancțiuni ar putea reprezenta o dovadă în plus că emitentul opiniilor contrare consensului are dreptate, sancțiunea nefiind altceva decât o metodă de reducere la tăcere folosită de establishment împotriva celor care au îndrăznit să dezvăluie adevărul. Astfel că se creează un cerc vicios, situație în care cel sancționat poate deveni, simbolic, un „martir al adevărului” care luptă împotriva intereselor establishment-ului, credibilitatea lui fiind nu deteriorată, ci alimentată de atacurile la adresa lui.
Ca ilustrație, un articol referitor la medicul Răzvan Constantinescu, unul dintre cei mai influenți și dăunători conspiraționiști din perioada pandemiei, menționează: „Pe fondul cumplitelor atrocități care s-au întâmplat în spitale, doctorul Răzvan a avut curajul divin să spună adevărul, să dea în vileag «acțiunile malefice, inumane» care au avut loc în sistemul de sănătate din România. Pentru asta, lui i s-au deschis patru procese absurde, aberante, pe care le-a câștigat”. Citatul face referire la niște procese care privesc sancțiuni primite de Răzvan Constantinescu din partea conducerii UMF Iași, unde acesta este cadru didactic. Amintesc că medicul Răzvan Constantinescu a promovat idei cum ar fi că pandemia nu există, că COVID-19 este „doar o viroză” – similară cu o gripă obișnuită –, că măștile sunt nocive (datorită faptului că facilitează inhalarea dioxidului de carbon), că medicii sunt obligați să falsifice certificate de deces, că vaccinurile sunt „terapii genice experimentale” și că administrarea lor este „o crimă cu premeditare la adresa românilor”. Pentru acest tip de afirmații, el a fost cercetat și de Colegiul Medicilor (CMR) pentru abatere deontologică și a fost sancționat de două ori la rând cu… vot de blam – nimic mai mult decât un document prin care membrii unei comisii își exprimă dezaprobarea față de acțiunile unui medic4. Câți alți astfel de medici nu au fost sancționați deloc?
E drept că poate să existe și un discurs contradictoriu sau cel puțin aparent contradictoriu printre specialiști, lucru care poate crea confuzie. Pe de o parte, profanilor li se comunică să urmeze indicațiile medicilor, nu indicațiile celor „fără studii”. Pe de altă parte, când oamenii ascultă de medici care emit enormități, li se spune să nu asculte de acei medici. Din păcate, astfel de situații sunt inevitabile. Într-o lume ideală, cu toții am avea discernământul necesar să deosebim minoritatea medicilor care dezinformează de majoritatea medicilor, însă asta ar putea reprezenta o așteptare nerealistă, ținând cont de cât de dificilă poate fi folosirea discernământului în contexte concrete. Extremismul (în sens colocvial) al unora dintre specialiști este deosebit de problematic mai ales din cauza efectelor pe termen lung: dincolo de consecințele punctuale ale dezinformării în sine – deloc neglijabile –, însăși credibilitatea instituțiilor pe care ar trebui să le reprezinte astfel de indivizi este lezată de aceste derapaje – iar decredibilizarea instituțiilor facilitează la rândul ei circulația dezinformării.
„A murit după ce s-a vaccinat”
Mult prea multe site-uri de știri au căzut în ispita folosirii clickbait-ului pentru a-și spori numărul de like-uri, vizionări și distribuiri prin formularea unor titluri de articol care par să sugereze că vaccinurile COVID-19 implică fel de fel de riscuri semnificative, printre care și moartea. Pentru a fi caritabil, s-ar putea să fie mai degrabă vorba de un reflex jurnalistic păgubos și/sau de lipsă de conștientizare a implicațiilor folosirii unor astfel de titluri, decât de o intenție răuvoitoare de a induce în eroare. Următoarele reprezintă o selecție de articole reale ale diverselor publicații online:
Fratele unui medic a decedat la o zi după vaccinarea anti-COVID
Argeș: Un bărbat a murit la o zi după ce a primit prima doză din vaccinul anti-COVID
O femeie de 49 de ani a murit la doar câteva ore după ce s-a vaccinat
Tragedie cumplită în mass media! O prezentatoare celebră a murit după ce s-a vaccinat
Unele dintre articole au avut bunăvoința de a menționa că nu este cert că ar fi vorba de o legătură cauzală, însă o bună parte dintre cititori nu citesc decât titlurile articolelor; răul rămâne făcut. Aici ar fi util să distingem între conceptul de asociere și cel de cauzalitate. Intuiția tinde să ne spună că proximitatea temporală dintre două evenimente – vaccinul și moartea, în cazul de față – indică că primul eveniment cauzează apariția celui de-al doilea eveniment. Cu alte cuvinte, în scenariul contrafactual în care primul eveniment nu ar fi avut loc, nici cel de-al doilea eveniment nu ar fi avut loc. Însă, contrar intuiției, proximitatea temporală nu este un criteriu suficient pentru a determina o legătură cauzală. În cazul în care un vaccin este administrat câtorva milioane de oameni, trebuie să ne așteptăm ca o parte din acei oameni să moară la scurt timp după – fiindcă acei oameni ar fi murit oricum, din alte motive decât administrarea vaccinului. Cu alte cuvinte, proximitatea temporală dintre vaccin și deces poate fi pur întâmplătoare.
De la fața locului
Redau aici un exemplu de dezinformare și manipulare a statisticilor pe care l-am relatat și pe social media în anul 2021. Am observat că circula destul de mult imaginea următoare de la Mădălin Ionescu SHOW pe Internet. Ce ar fi putut înțelege spectatorul din această imagine era că vaccinul era ineficient. Ce observăm însă dacă verificăm sursa oficială a datelor și o comparăm cu datele prezentate în emisiune?
1. A fost exclusă în mod convenabil rata deceselor care indică exact opusul – rata pentru cei vaccinați este mult mai mică (vezi Table 4).
2. Procentajele afișate (22% și 78%), deși corecte, sunt înșelătoare. Sunt înșelătoare tocmai pentru că, spre deosebire de rata deceselor, nu iau în considerare numărul celor vaccinați comparativ cu numărul celor nevaccinați.
Lucrul acesta a fost menționat și în raport: „În contextul unei acoperiri vaccinale foarte ridicate în cadrul populației, chiar și cu un vaccin foarte eficient, este de așteptat ca o mare parte din cazuri, spitalizări și decese să aibă loc la persoane vaccinate, pur și simplu pentru că proporția vaccinată din populație este mai mare decât cea nevaccinată, și pentru că niciun vaccin nu este 100% eficient.”
Să luăm un exemplu concret. Pentru grupa de vârstă de peste 80 de ani, doar 189 de nevaccinați din 1531 de persoane au murit (adică 12%); restul celor care au murit erau vaccinați. Detaliul important este că, în intervalul respectiv, în jur de 95% dintre persoanele de peste 80 de ani erau deja vaccinate cu cel puțin o doză (am estimat vizual uitându-mă la Figure 1).
Concluzie succintă
În acest articol am încercat să evidențiez câteva mecanisme de gândire greșite care au facilitat răspândirea dezinformării în perioada pandemiei – legându-mă, în principal, de înțelegerea modului în care funcționează știința și în care este ierarhizată expertiza. Deși nu sunt sub nicio formă primul care să abordeze acest subiect în România5, cred că am reușit să ating aspecte care nu au fost discutate până acum sau care au fost discutate doar în trecere.
Organizația Mondială a Sănătății a declarat anul trecut sfârșitul stării de urgență generate de pandemie, astfel că lucrurile au revenit la „normalitate” pentru marea majoritate dintre noi. Ar putea părea, așadar, că subiectul este acum lipsit de relevanță și utilitate. Cu toate acestea, nu este deloc exclus să mai asistăm la un eveniment similar în cursul vieții noastre: un studiu a estimat că o altă epidemie de anvergura celei de COVID-19 are o probabilitate de până la 44% să se repete în următorii 100 de ani. În plus, tiparele de dezinformare amintite aici pot fi generalizate pentru alte dezbateri viitoare de interes larg care implică știința și cercetătorii – cum ar fi dezbateri privind politicile anti-drog sau reforma sistemului de învățământ.
Mi s-a spus la un moment dat că nu trebuie niciodată să descrii probleme fără să oferi soluții – o afirmație pe care o resping. Așadar, dată fiind complexitatea problemei dezinformării, mă abțin de la a propune soluții precise neinformate sau soluții imprecise (deci nu tocmai lesne de pus în practică), ori clișee de tipul „avem nevoie de mai multă educație!”, și mă mulțumesc strict cu descrierea situației/faptelor. Abilitatea de a conștientiza existența dezinformării și de a o identifica este valoroasă în sine.
Fenomenul dezinformării nu este nou, nu se limitează la epidemii sau la domeniul medical, nici nu are un singur vinovat pe umerii căruia să aruncăm triumfător toate urmările nefericite la care asistăm. Și precum gripa sezonieră, dezinformarea nu poate fi eliminată complet, dar poate fi restrânsă.
NOTE
- Secvența din emisiune pare să nu mai fie disponibilă pe YouTube în momentul de față, însă ea mai poate fi încă vizionată pe pagina de Facebook a domnului Atanasiu (minutele 4:16–5:21). ↑
- Recomand relatările detaliate ale filologului Ionel Funeriu, care a fost martor la multă impostură de-a lungul carierei ca profesor universitar și conducător de doctorat (În dialog cu cititorii, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2023, pp. 17–61). ↑
- În exemplul de față nici măcar nu e necesar ca tabăra anti-mască să creadă în conspirații, deci eticheta de „conspiraționist” nu este neapărat corectă. ↑
- E binecunoscută atitudinea laxă a CMR față de derapajele colegilor de breaslă; vezi moartea copilului operat la Sanador. ↑
- Aș putea menționa cele două articole publicate de Ciprian Cucu pe Scena9 (I, II) sau raportul Asociației Eurocomunicare. ↑
Imagine: Pixabay
sau mai pe scurt: nu luăm lecții de „știință” de la cei care cred, precum autorul, că un bărbat poate fi o femeie.
Sunteți simpatic în a încerca să mă încadrați într-o cutiuță ideologică predeterminată și a presupune că știți ce cred eu cu privire la subiectul acesta. Deși nu am vorbit niciodată despre acest subiect public și nici nu mă cunoașteți personal.
Un articol slab, deși foarte gras și aparent științific. Un fel de damage control după discreditarea totală a așa zisei științe în timpul pandemiei. nu am timp acum să iau articolul la purecat. Dar e penibil după ce autoritățile medicale s-au contrazis de zeci de ori să mai ai discursul ăsta legitimist care crede că dacă aruncă epitete gen „conspiraționism” a lichidat dezbaterea pe fond.
mă focusez doar pe 2 statementuri de la inceput:
1. e eronat să ataci fix pemedicul Monica Pop – caterogisită la „dezinformare”. E fals că cercetătorul virusolog are o autoritate mai mare decât medicul curant Monica Pop. Cercetătorii lu pește stau in laborator și sunt inclinați spre autism teoretic, in timp ce Monica Pop e medic care lucrează cu oameni. IArfasciștii sanitari precum autorul acestui articol au vrut să experimenteze pe oameni produsele create de cercetători izolați in laboratoare știindu-se a priori că testarea unor vaccinuri se face ani de zile și că monitorizarea pacienților a lipsit, iar monitorizarea necesită medic curant, nu Frankenstein de laborator plătit gras de companiile vaccinale fără scrupule. In plus, pe argumentul autorului, dacă d-na Monica Pop nu are dreptul să critice virusologul șoarece de laborator, nici domnul student sociolog NU are nici un drept să se pronunțe pe teme științifice. De altfel e penibil ca un sociolog să nu fi studiat sociologia științei care ne-a descoperit cât de infestată e așa zisa știință de finanțările, granturile și interesele corporațiilor. Probabil din cauză că dânsul are o bursă de la o universitate străină unde nu are libertate de cercetare căci dacă ar fi mai critic cu companiile vaccinale multiplu amendate și delincvente, ar fi catalogat drept conspirationist și ar pierde bursa.
2. A doua sugestie este citarea penibilă a lui Ciprian Mihaly. Toată lumea din universități știe că Mihaly nu e cercetător sau filosof ci a eșuat ca influensăr Reper și activist, deci citarea lui ca să indici ce rea e România și ce bune sunt doctoratele de afară indică provincialism cras. De fapt autorul articolului face argument pro domo: ce dăștept sunt eu că m-am agitat să iau o bursă la Utrecht, și ce proști sunteti voi din țară. Dar avand in vedere masificarea si ideologizarea educației din Occident, această formă de auto-colonizare mentală nu mai are impact. Sunt doctorate solide in țară precum sunt și doctorate proaste si corupte afară. O grămadă de doctorate ideologizate gen feminism și filatelie in Papua Noua Guinee, sau doctoratul lectorulului cu fustă despre decolonizarea in jocurile video arată clar că o grămadă de doctorate sunt penibile.
deci domnule sociolog, din primele rânduri aveți prejudecăți crase incompatibile cu analiza critică. Că puneți niște tabele copy-paste nu adaugă raționalitate articolului. Vă sugerez doar să vă vaccinați in continuare multiplu cu vaxxul experimental anti-Covid și să nu vă mai băgați in probleme medicale unde tocmai medicina oficială s-a contrazis și s-a discreditat in mod epic și nu veti reuși dvs. cu aroganța de mic doctorand prin Holanda să remediați colapsul credibilității unei științe instrumentalizate masiv de corporații și de politruci.
Imi pare rău că ai luat-o pe drumul ăsta trist. Puteai să te uiți la un film cu soția sau să ieși la o bere cu prietenii în loc să îți pierzi timpul cu a scrie ditamai comentariul în care arăți pe puncte cât de puțin reușești să înțelegi un text scris. Dar poate că nu ai prieteni irl și nici sotie (sau săraca de ea nu te mai suportă la vârsta asta) așa că îți mai eliberezi din frustrări și ură în felul ăsta. Vestea tristă este că sentimentul ăsta de satisfacție este de moment, iar sentimentul ratării se va amplifica și mai tare cu timp ce trece.
Dragă Pseudo-Doctor. B. Ciucescu, se pare că al dumneavoastră comentariu e lipsit complet de orice gândire. E doar răcorire emoțională pentru că sunteți incapabil să judecați cu mintea proprie și luați de bun ce vă zic „esperții” de la televizor. Eu nu am soție, insă dvs. nu aveți gândire. Sper totuși că vă băgați zilnic diverse doze de vaccin, e plin de viruși in lume și poate vă papă vreunul. Să stați inchis in casă și să ascultați ce vă zice la televizor, bine?
Dr B. Ciucescu, dar ce sensibil ați devenit.
Nu erați voi cu spume la gură să-i inchidem in lagăr pe nevaccinați și să-i dăm afară de la serviciu?
Din pandemie s-a ieșit ÎN MOD NATURAL, prin adaptarea virusului. Pe când vaccinul vostru experimental a fost gata, virusul inițial se omicronizase. Deci paradoxal jtiința voastră pe miliarde de dolari era deja depășită de virus. Omenirea s-a imunizat natural cu virusul omicron. Vaccinul nu a ajutat la nimic cu trecerea pandemiei, decât că a dat infracturi și cheaguri.
Jtiința voastră oficială (aia a lui Cațu și Arahat) a mințit documentabil că vaccinul imunizează, apoi că oprește transmisia. Prin certificatul verde vaccinații au răspandit liber virusul, deci nu ati rezolvat decat că ati dat un sentiment fals de siguranță vaccinaților.
In fine toate instanțele din lume au casat horărârile voastre fasciste de segregare, apartheid și suspendare a drepturilor constituționale. Deci voi, psihopați care făceați spume la gură să inchideți oamenii in case erati in ilegalitate. Și acum vă dați panseluțe după ce ati distrus economia prin măsuri aberante antiumane și anti-medicale? A se slăbi, fascist mic și irațional.
Fac abstracție de tonul tendențios și de ironiile la adresa mea și vă răspund punctual. Mai degrabă în interesul celorlalți cititori, din moment ce dvs. ați dovedit deja că nu sunteți de bună-credință. Nu răspund la tot – nici nu știu ce aș putea răspunde cuiva care declară că cercetătorii suferă de „autism teoretic”. Aici e vorba de pur antiintelectualism, boală grea, care nu se lecuiește de pe-o zi pe alta.
1. Monica Pop nu l-a criticat pe Costel Atanasiu, adică nu i-a criticat ideile, ci a pretins că pregătirea lui este inadecvată pentru a-și da cu părerea. Lucru năucitor de fals. Doamna Pop are dreptul să critice orice și pe oricine vrea. Paralela dvs. cu mine nu se susține.
2. Da, contează cine finanțează un studiu, de asta autorii unui articol trebuie să declare sursa finanțării și posibilele conflicte de interese. Știm ce s-a întâmplat când producătorii de țigări finanțau studii în sec. 20. Pe de altă parte, cercetarea medicală nu se face cu banii ținuți sub saltea, cineva trebuie să finanțeze. Mare parte din cercetarea din timpul pandemiei s-a făcut din fonduri guvernamentale. Veți spune că și NIH sau UKRI au o agendă, nu?
3. Dacă ați fi citit (cu atenție) ce am scris, ați fi văzut că am repetat de mai multe ori că fac o comparație grosieră când compar universitățile vestice cu cele românești. Deci, nu, nu am nicio intenție să mă laud cu studiile mele în străinătate. Ar fi și culmea – echipa Syntopic, care a ajutat enorm la dezvoltarea acestui articol, este în mare parte compusă din masteranzi și doctoranzi din România.