Nihilismul disperării în concepția lui Søren Kierkegaard
Pentru Kierkegaard, disperarea reprezintă nu doar o tragedie a condiției umane, ci și o sursă de potențial spiritual și de creștere personală.
Pentru Kierkegaard, disperarea reprezintă nu doar o tragedie a condiției umane, ci și o sursă de potențial spiritual și de creștere personală.
Când vine vorba de „știință”, în ziua de azi, ceea ce oamenii vor să spună poate fi rezumat în felul următor: însușirea și controlul sistematic al distanței dintre animat și neanimat […] Controlul mecanic al distanței sau al decalajului dintre viața nemăsurabilă și „materialul” măsurabil este esențial pentru știință. Acea distanță poate fi măsurată, sau mai degrabă „digitizată” în numele Științei, cu condiția să se facă o mare concesie conform căreia nu ființa umană, ci neanimatul reprezintă cheia principală pentru înțelegerea animatului.
De aceea este util să ne referim la „transcendență”, în maniera lui Bernard Lonergan, ca un domeniu al sensului – un tărâm care, deși se distinge de alte tărâmuri ale sensului, nu trebuie conceput ca un „altundeva” sau ca un fel de entitate din afara lumii. Comitem o greșeală de bază dacă uităm că realitatea revelată în experiențele noastre cele mai elementare este o comuniune a întregii ființe (un cosmos). Asta înseamnă că, după cum spune Eric Voegelin, „nu există lucruri care să fie doar imanente”.