Când „realitatea comună” a devenit exclusiv o artă a spectacolului și disimulării sau insinuării, nu mai putem vorbi de un adevăr intrinsec al acesteia, nu mai există niciun punct de contagiune a realului cu vreun adevăr primordial.
Nu poți propriu-zis obiectualiza nimic, decât în plan ideal, în minte, în idei, în constructe lingvistice. Totul e subiectiv pentru că orice obiect real e în continuă transformare, erodare, mișcare.
Identificarea fictivă cu o poziție anume, cu o instanță anume sau cu un profil generic exprimă disocierea de planul experienței sensibile propriu-zise.
Corpul sacru este cel muritor, cel natural, care nu poate fi capturat, reificat, copiat. Corpul-unicat, irepetabil, în fiecare moment irepetabil și totuși același, în esență sa tare. Corpurile mentale, raționale, corpurile gândite sunt „nemuritoare” și „repetabile”, multiplicabile la infinit.
Tocmai această putere de coagulare a unei povești interioare, investite cu suflul propriu, ne împiedică să fim împinși de constructe ideatice, ca o frunză purtată de vânt, dintr-o paradigmă în altă, dintr-o credință în alta, dintr-o viziune în alta. Această poveste a sinelui, care ne leagă de realitatea sensibilă, se impregnează și în iubirile noastre. Nu putem simți o legătură de suflet cu ceva „străin”, îndepărtat.
Ipoteza îmi aparține: orice structură biologică se reproduce în continuu, în sensul că își recopiază conținuturile. Celulele care mor sunt înlocuite cu altele. În mod analog modului în care materialul genetic al unui individ reproduce fiecare celulă în parte și psihismul reproduce schemele adaptative cu care e deprins din copilărie; el învață ceva despre viață în primii ani și dezvoltă un instrumentar propriu de supraviețuire și reproducere.
Arta e susținută, nu e câtuși de puțin în criză. Mă tem că nu bietul artist, ci bietul public e suprasaturat, mult prea bombardat cu informație vizuală și sonoră pe internet, cu filme, cu spectacole. Va claca. Orice vietate suprastimulată „îngheață”. S-a dovedit și în laborator, cu cobai. E prea multă artă și insuficient public pentru ea. Prea multă producție. Elita care filtrează produsele are aparatul său publicitar, dar publicul e epuizat.
Ascult oarceum descumpănită polemicile dintre adepții diverselor școli de psihanaliză și psihologie pe tema nevoii de sens, de un element catalizator al experiențelor care să dea un centru de greutate existenței. Acel sens primordial nu e și nu trebuie să fie ceva inteligibil sau „de înțeles”, o valoare elucidabilă sau cuantificabilă rațional. Instinctul se descurcă singur, dincolo de orice atribuții ale gândirii, să producă un sentiment al valorii vieții, inclusiv al celei proprii. Sensul are menirea de a da valoare.
În mediul virtual, oamenii nu relaționează unii cu alții firesc, în termenii realității, nu se percep ca „obiecte externe”, cum se spune în limbaj psihologic, ci doar cu introiecții. De aceea a și avut această putere hipnotică asupra maselor. Internetul face ca fiecare să fie la cârmă și să interacționeze, dincolo de informația furnizată de contactul senzorial, cu propriile idei, concepții, credințe, reprezentări despre ceilalți.
