Animalele acceptă realitatea așa cum e. Trăiesc în planul ei, adică în acela în care subzistă fizic. Trăiesc probabil cel mai mult în prezent, dar nu înseamnă că nu au amintiri ca și noi, mamiferele și speciile superioare. Au și nostalgii, poate, cine știe? În tot cazul, mamiferele au reacții de apărare declanșate de ceva care le invocă experiențe traumatice sau de plăcere, când un stimul le invocă experiențe în care au trăit satisfacție.
Din punctul meu de vedere, principala problemă a valorilor contemporaneității e că sunt mult prea dependente de limbaj(e), de constructe mentale, că nu au un punct de sprijin în realitatea vitală și instinctuală, organică și de aceea sunt inconsistente, chiar volatile. Indiferent ce sensuri poate colporta un text, esențialmente el doar codifică adevărul vieții, nu îl conține.
Vocația se leagă organic de fibra noastră lăuntrică, de ceea ce suntem – nu e o alegere, precum o profesie. Mi se pare oricum destul de facilă ideea că oamenii sunt liberi să își urmeze chemarea sau își dezvolte înzestrările după bunul plac. Cei mai mulți nu au nici carieră, nici o profesie care să îi reprezinte, ci pur și simplu locuri de muncă. Vocația, aș zice, e mai degrabă o înclinație spre a întruchipa un anume arhetip.
Realitatea și ficțiunea, ca și felul în care fiecare dintre noi percepe și concepe lumea, se întrepătrund în planul gândirii și al simțirii conștiente. Orice creație se articulează printr-un limbaj, or acela nu este biografic sau ne-biografic, el e în altă dimensiune decât experiența existențială a oricui…
Problemele urâte ale actualității, și cumva mai primejdioase, sunt cele care se leagă de ceea ce strămoșii noștri nu au trăit, lucruri pe care natura umană nu e pregătită să le înfrunte și gestioneze pentru că nu are experiență. Nu a existat un precedent. Cea mai mare pandemie contemporană e virtualizarea masivă a existenței: trăitul prea mult în minte și în diverse holospații și prea puțin în realitate.
Ce se întâmplă, întreabă Jastram, „când trecem prin poartă și ne avântăm în necunoscut? Această problemă se află în centrul oricărei povești eroice și fiecare dintre noi se confruntă cu ea în procesul adesea dureros al devenirii”.
Întrebarea ar fi ce e, în esență, umorul. Este o încercare terapeutică de a gestiona sentimente grave, aș zice. O tentativă de distanțare de un nucelu de trăire victimizantă, chinuitoare. Cred că, la origini, orice formă de umor e „haz de necaz” sau o distanțare față de acele lucruri de care ne temem. Râdem de rău ca să îl speriem, ca să îl minimalizăm și să îl alungăm. Umorul sperie stihii.
Născut în 1984 în Lidzbark Warminski, Polonia, Grzegorz Gwiazda trăiește și lucrează în orașul său natal. A avut expoziții în galerii de prestigiu din țara natală, din Austria și Germania. Lucrările sale sunt, de asemenea, expuse în Museu Europeu d’Art Modern din Barcelona.
Fericirea, o arată epicureenii, nu implică excesul, surplusul, ci doar un strict necesar. Or, în mentalitățile capitaliste pare că tocmai acestea fac cărțile, că acumularea de bunuri se aliază unui tip de necumpătare, de lăcomie. Așadar, întrebarea este nu ce justifică moral excesul – orice doctrină a fericirii e un alibi moral, în fond –, ci de unde se trage.
Picturile sale timpurii se înscriu, în cea mai mare parte, pe linia expresionismului abstract și au evoluat treptat spre stilul actual. El începe o pictură fără nicio idee în minte și, la un moment dat, culorile așternute pe pânză îi sugerează ceva.