Un articol de Tama Starr pentru Reason
Articol original: Reactionary Feminism
Recenzie la cartea Who Stole Feminism?: How Women Have Betrayed Women de Christina Hoff Sommers, New York: Simon & Schuster.
Războiul este pace. Libertatea este sclavie. „Realitatea obiectivă” este un mit invidios folosit de opresorii masculi pentru a-şi perpetua dominaţia lor falohegemonică. Big Sister veghează asupra urmelor heteropatriarhale din discurs, iar pedeapsa este scurtă şi severă. Coşmar futurist? Nu, ci lumea adevărată, prea adevărată a liceelor, facultăţilor şi a instituţiilor publice – în curând şi la locul de muncă, undeva lângă tine…
De la feminismul echității la feminismul de gen
În Who Stole Feminism?: How Women Have Betrayed Women, Christina Hoff Sommers, profesor asociat la Universitatea Clark, descrie aproprierea mişcării odată cunoscută ca feminism de către cadre birocrate ale liniei de partid ce promovează o agendă victimistă şi o revoluţie bazată pe această victimologie, cu implicaţii serioase pentru lumea largă. Sommers trasează o distincţie clară între „feminismul echităţii” (equity feminism), poziţia clasică descrisă de sloganul foarte natural „Plată egală pentru muncă egală”, şi „feminismul de gen” (gender feminism), miorlăiala auto-compătimitoare a unei armate de victime profesioniste care a ajuns să domine discuţiile asupra chestiunilor feminine. Corectitudinea ideologică, suprimarea obiecţiei sau mântuirea prin controlul gândirii şi fiat-ul guvernamental sunt noua ordine a zilei… Sommers leagă liberalismul clasic al feminismului echităţii de Convenţia de la Seneca Falls, din 1848. Organizatorii ei au recunoscut poziţia lor privilegiată ca membri educaţi, elită a clasei de mijloc şi şi-au investit prestigiul şi experienţa în mişcarea aboliţionistă, aflată în serviciul celor cu adevărat dezavantajaţi. Este greu să ne amintim azi că, de-a lungul celei mai mari părţi a istoriei, femeile au fost esenţialmente proprietatea taţilor sau soţilor lor, lucru valabil încă azi în multe locuri din lume. Prea multe din femeile lumii rămân oprimate – exceptând locurile unde feministele fac cele mai multe plângeri. Dar femeile americane trăiesc cu aproximativ 10 ani mai mult decât omologii lor masculini, controlează mai mult de jumătate din averea naţională şi formează majoritatea studenţilor şi alegătorilor. Scepticii încep să ridice dubii dacă este vorba de un grup cu adevărat îndreptăţit la statutul de victimă… Niciodată un astfel de cerc privilegiat nu a mai fost reprezentat de un astfel de dispozitiv de revendicări pedante conform cărora un adevărat război se poartă împotriva lor. Niciodată nu au mai fost astfel intimidate media şi guvernul încât să abandoneze într-un asemenea mod orice standard de obiectivitate… Este o ironie prea delicioasă: cum a ajuns un astfel de curent popular azi privilegiat, în termeni de avere, educaţie şi putere politică, să fie reprezentat de purtători de cuvânt auto-desemnaţi şi de o presă servilă drept un convoi de victime umile necesitând o protecţie specială din partea unui guvern atotştiutor?
Industria feminismului victimologic
Sommers analizează temeliile filosofice ale mişcării victimologiei feministe, vizitând mai întâi universităţile, unde conformitatea lacătului este implementată sub numele de „diversitate” şi „inclusivitate”. Ea discută testele ideologice care determină avansarea pe treptele carierei, „redefinirea cunoaşterii” care aspiră să elimine supoziţii patriarhale cum ar fi iluzia excelenţei, şi descrie modul în care educaţia a fost aşezată în serviciul politicului şi a terapiei de grup pe baze politice. Ea arată cum, cu suportul agenţiilor guvernamentale, manualele de istorie au fost rescrise pentru a fi acomodate senzitivităţilor feministe, iar ştiinţa şi matematica redefinite (şi ridiculizate) ca „logică şi raţionalitate falocentrică”. Iar aceasta nu este o revoluţie minoră! Mişcarea pentru transformările curiculare, arată ea, „a devenit, discret, o puternică forţă, afectând şcoala americană la fiecare nivel, de la cel primar la cel universitar”.
Aceasta este acel gen de carte care te încântă în acelaşi timp în care te îngrozeşte. Sommers este devastatoare mai ales când demontează preudo-statisticile pe care feminismul victimologic le utilizează ca să-şi susţină pretenţiile. Ea expune un număr de mistificări foarte influente, urmărind cu meticulozitate modul cum, repetate nereflexiv de către media, ele au devenit o parte din înţelepciunea populară primită de-a gata. Acestea includ, de pildă, gogoaşa care spune că violenţa domestică creşte cu 40 de procente în timpul meciurilor (complet lipsită de temei, însă posturile TV rulează avertismente consiliind bărbaţii să rămână calmi…); sau statistica fantastică potrivit căreia 150.000 de americance mor anual de anorexie (de trei ori mai mult decât numărul anual de victime în accidentele rutiere, raportat la întreaga populaţie…!?!); sau un presupus studiu conform căruia abuzul domestic este responsabil de mai multe defecte la naştere decât toate celelalte cauze combinate (nici măcar nu a existat un astfel de studiu…). Ea mai discută, de asemenea, statisticile gonflate, datele eronate sau imaginare folosite de avocaţii crizei violului, de promotorii stimei de sine şi de birocraţii echităţii de gen pentru a-şi rula agenda auto-perpetuării. Nici un cititor al acesei cărţi nu va mai servi de acum vreo astfel de statistică fără o bună doză de sare… Soluţia întregii terori „falogenerice” este, desigur, un control guvernamental sporit; şi merită notat că studiile pe care noua paletă de reglementări reformiste se bazează sunt realizate de aceleaşi grupuri de avocaţi şi indivizi ale căror statistici închipuite alimentează poveştile alarmiste de presă. Este aceasta o conspiraţie conştientă? Probabil că nu. Feminismul de gen, aşa cum arată Sommers, este acum o industrie, cu o generoasă finanţare pentru cercetare, cu grant-uri şi cariere disponibile pentru cei ce îşi propun să dezrădăcineze noi moduri camuflate de oprimare. Există un singur cartel de „experţi” aprobaţi în domeniu, devreme ce orice suspiciune faţă de noua ortodoxie oficială este etichetată ca sexism, reacţionarism, înşelare. Nu este, deci, deloc ciudat că experţii îşi apără terenul… Cercetarea meticuloasă a Christianei Hoff Sommers, tonul ei judicios ar trebui să o apere de acuzaţia de senzaţionalism. Dar acest lucru nu se întâmplă. Ca o consecinţă a înţelepciunii ei, Sommers a fost supusă celor mai abjecte atacuri ad feminam, atât în presă (mai ales în neobosita corectitudine politică din New York Times) şi în ceea ce trece drept conferinţe academice feministe.
Dar Sommers nu este singura care critică feminismul ginocentric. Ea citează sceptici precum Iris Murdoch, Doris Lessing, Cynthia Ozick sau Camille Paglia, arătând cu acurateţe că cei mai mulţi oameni rămân de partea bunului simţ. La sfârşitul anului 1993, Ms. magazine a dedicat un întreg număr unei dezbateri îngrijorate: de ce atâtea femei refuză să se identifice ca „feministe”, în ciuda faptului că probleme paleofeministe cum ar fi plată egală la muncă egală, respect acasă şi la locul de muncă sunt parte din textura vieţii lor cotidiene. Răspunsurile livrate de comitetul de brahmani a variat de la mentalitatea „retrogradă”, lesbiofobie până la presupusa confiscare a mediei de către extrema dreaptă. Adevăratul răspuns, totuşi, este că majoritatea oamenilor evită ideologia opresiunii, considerând-o filosofie pentru înfrânţi. O critică frecventă adresată feminismului „liniei de partid” este că el nu a reuşit să se adreseze nevoilor reale ale femeilor reale, luându-le de sus pe cele care au ales să facă din creşterea propriilor lor copii o „carieră”, şi ignorând – dacă nu chiar denigrând – pe acelea care alegeau profesiuni tradiţional feminine, cum ar fi asistente medicale, învăţătoare sau secretare. Iar pentru cele care au mers până acolo încât să-şi negocieze feminitatea, cum ar fi chelneriţele, dansatoarele exotice sau prostituatele: la lagărul de reeducare cu ele! Din nefericire însă, nu putem fi toate mecanici de avion… Subtitlul ales de Sommers concretizează un argument clar. Misandria duce inevitabil la misoginie, devreme ce femeile ce nu pot adera la „linia de partid” sunt neapărat „colaboraţioniste”. După moda foucauldiană, au internalizat opresorul… Astfel, femeile care aparţin Weight Watchers, Bisericii Catolice sau Partidului Republican, sau oricărei alte instituţii identificate a opresiunii masculine, nu îşi cunosc propriul lor suflet: au fost colonizate de patriarhat şi trebuie asistate de eliberatori auto-identificaţi, pentru a exorciza demonii interiori.
Feminismul ginocentric autoritar a deturnat feminismul liberal
Cu toată prefăcătoria lui progresistă, feminismul ginocentric este profund „regresiv” (termenul aparţine Cynthiei Ozick). Ca unii romantici din secolul XIX, ele împărtăşesc o viziune asupra unei feminităţi ca întrupare a sensibilităţilor cele mai rafinate, mai apropiată de starea îngerilor decât de a oamenilor. Sexualitatea este ea însăși o forţă construită de masculi în vederea terorizării femeilor, după cum se predă azi copiilor din grădiniţe de către profesionişti ai monitorizării „de gen”. Exemplele citate de Sommers din mărturiile feministelor şocate în faţa „discursului” masculin (fluierături, bancuri, apelative gen puicuţă, dar chiar şi în faţa artei clasice sau abstracte) tind inevitabil – şi hilar – către descrierea unui veritabil atac de paralizie… Revendicarea unei protecţii speciale pentru femeile excedate de ceea ce li se permite acestor creaturi grosolane urmează în mod logic – dacă „logica” mai poate fi invocată… Completând cercul, redefinirea de către „gender”-feministe a cunoaşterii, astfel încât aceasta să elimine verticalismul falohegemonic şi să îmbrăţişeze „modurile feminine de cunoaştere” ar confirma însă mai degrabă suspiciunea masculin-şovină că femeile gândesc mai degrabă cu pieptul, decât cu capul… Dacă feministele „de gen” sunt reacţionare, cum sunt feministele echităţii, pionieri cum ar fi Elizabeth Cady Stanton („Nu cerem legi mai bune decât acelea pe care le-aţi făcut pentru voi”), Mary Wollstonecraft („Aş dori să conving femeile să dobândească putere, atât trupească, cât şi intelectuală”), sau chiar Christiana Hoff Sommers („Am fost obligată să scriu această carte pentru că sunt o feministă căreia nu îi place ceea ce feminismul a devenit”)? Este dezbaterea dintre conservatoare (primul val feminist, cum spune Sommers) şi exponentele acestei noi epoci întunecate, cu autoritarismul, separatismul şi vânătoarea lor de „vrăjitori”? Ciudat, dar ambele tabere reclamă, cu oarecare justeţe, termenul de „nou”, feministele „echităţii” încercând să smulgă mişcarea din extrema ei radicală, precum apare într-o recentă relatare din Boston Globe („Noua generaţie feministă provoacă Vechea Gardă”, 29 mai 1994); radicalele văd în principiile iluministe ce au format lupta iniţială doar acelaşi vechi patriarhalism, doctrina periculoasă a individualităţii.
Probabil confuzia de limbaj reflectă confuzia asupra obiectului. Liberalismul democratic – toleranţa reală asupra viziunilor diferite – poate supravieţui doar într-o atmosferă de civilitate şi responsabilitate. Deoarece chiar noţiunea prietenoasă că toate opiniile sunt egal valide, prejudecata liberală împotriva „rostirii de judecăţi”, invită confiscarea totalitară a controlului. Nu este clar dacă această direcţie e reversibilă, aşa cum vrea Sommers. Putem rememora multe exemple de mişcări revoluţionare liberale, confiscate de radicali, dar recapturate de cei mai toleranţi. Celor din urmă le lipseşte, de obicei, „furia”, „nebunia luptătoare”, aşa cum spune Eleanor Smeal, fosta preşedintă a NOW (Organizaţia Naţională a Femeilor), de care sunt pătrunse războinicele ideologice. Feminismul liberal a fost deturnat de radicali datorită incapacităţii lui de a condamna spiritele neliberale, moderaţii nerealizând, că, precum în majoritatea revoluţiilor, ei vor fi primii împuşcaţi. Nu este nou că toate revoluţiile îşi devorează odraslele. Deci, pentru a răspunde întrebării din carte, nimeni nu a furat feminismul. Liberalele l-au dăruit. Abdicarea lor de la principii şi frica de represiune, atât de bine documentată de Sommers, a pecetluit această tranzacţie. Ceea ce ne miră este de ce îl doreşte ea înapoi? În vreme ce argumentele ei sunt angajante, focalizarea ei – admirabilă, implicaţiile acestei realităţi kafkiene sunt chiar mai profunde. Este mai important să salvezi civilizaţia de predatorii corectitudinii politice implementate cu forţa de constrângere a statului, decât să salvezi… feminismul. Ameninţarea libertăţii este mai largă decât ameninţarea unei mişcări particulare. Scopurile propuse la Seneca Falls au fost în mare măsură împlinite, cel puţin în America, şi se progresează chiar zilnic. Dar nivelul redus de acceptare a feminismului victimologic semnifică faptul că, precum orice capriciu intelectual, şi acesta va trece. Dar efectele acestui stigmat otrăvitor sunt durabile. „Pentru o bună vreme”, scrie Sommers, „inspectorii care monitorizează problemele de gen (the gender monitors) vor rămâne în şcoli, în centrele feministe, la locurile de muncă – dar, din ce în ce mai mult, intruziunea lor va fi tot mai nedorită”. Nedorită, poate, dar legile, birocraţii politici implementatori, redefinirea cunoaşterii în favoarea intereselor politice şi precedentele puse vor persista. Şi cu toţii, de la taximetrişti şi dansatori, până la mecanicii de avion, va trebui să plătim pentru asta.
Acest articol a fost publicat și în revista Verso, nr. 10, 2007.
Imagine: Unsplash
