Vocația se leagă organic de fibra noastră lăuntrică, de ceea ce suntem – nu e o alegere, precum o profesie. Mi se pare oricum destul de facilă ideea că oamenii sunt liberi să își urmeze chemarea sau își dezvolte înzestrările după bunul plac. Cei mai mulți nu au nici carieră, nici o profesie care să îi reprezinte, ci pur și simplu locuri de muncă. Vocația, aș zice, e mai degrabă o înclinație spre a întruchipa un anume arhetip.
În foarte multe domenii de activitate, unele persoane, despre care putem afirma cu siguranță că și-au găsit deja vocația, au ocazia să devină mentori, transmițând mai departe chemarea pe care ei înșiși au avut-o în anii de formare. Este greu de spus care sunt acele calități indispensabile pentru a fi mentor, așa că ne rezumăm adesea la a evalua succesul sau insuccesul cuiva în acest demers.
Trăim într-un context în care ideea conform căreia sensul lumii imanente decurge din existența unei dimensiuni transcendente nu mai are aceeași forță normativă. Dar cred că asta nu împiedică posibilitatea de a găsi un sens în existența imanentă, un sens despre care se poate spune, totuși, că este obiectiv. Această cale cred că permite o revalorizare a lumii, care este fundamentală.