Implicația argumentelor pe care am încercat să le articulez mai sus este că relația de bicondiționalitate dintre rațiune și tradiție se transferă la nivelul conservatorismului și liberalismului clasic. Chiar dacă cel din urmă nu trebuie să pună, prin definiție, accentul pe tradiție, totuși nu poate să eludeze logica procesului cunoașterii și să facă abstracție de cadrul în care acesta are loc.
Când Wilhelm Röpke a început să scrie apărarea unei „economii umane”, a căzut pradă vrăjii Școlii austriace – în special ideilor susținute de Mises și Hayek – a cărei apărare a pieței în fața planificării de stat și a distribuției socialiste a câștigat o nouă credibilitate ca urmare a tiraniei și dezastrului economic generate de experimentul bolșevic. Totodată, Röpke era conștient că piața nu este de ajuns.
Din acest punct de vedere, tradiția este, desigur, o sursă de cunoaștere. O cantitate uriașă din cunoașterea pe care specia umană a descoperit-o și îmbunătățit-o de-a lungul timpului se perpetuează prin normele, cutumele și obiceiurile moștenite prin tradiție. Între excesele raționalismului și opoziția completă la forța normativă a rațiunii, se află o poziție de mijloc, care în timp ce susține primatul logic al rațiunii, acceptă necesitatea morală, politică și epistemică a tradiției.