În acest articol am încercat să evidențiez câteva mecanisme de gândire greșite care au facilitat răspândirea dezinformării în perioada pandemiei – legându-mă, în principal, de înțelegerea modului în care funcționează știința și în care este ierarhizată expertiza.
Predarea unui curs de filozofie presupus neutru și impersonal pare în mod inerent plictisitor pentru toți cei implicați și, de asemenea, implică rea-credință. Alegerea lecturilor determină deja o mare parte din ceea ce se va întâmpla, iar a lăsa un autor de manuale să facă asta pentru tine face ca propriile încercări de autoeducare filozofică să pară inutile.
Pentru a extinde dialogul filosofic în școli și în spațiile publice este necesar să se angajeze și să se încurajeze o analiză atentă a întrebărilor „mari”, de importanță fundamentală, care întotdeauna au preocupat gândirea umană. Și, în mod special în ziua de astăzi, aceste întrebări sunt de natură morală și politică, deoarece acestea afectează autonomia noastră individuală și umanitatea noastră la nivel colectiv.
În mijlocul tuturor posibilităților de care dispunem astăzi de a ne cultiva și edifica personalitatea, indiferența generalizată față de studiu în general și față de studiul religiei în particular ne sărăcește înfiorător de mult și este o dramă adăugată la drama așternerii modelor post-moderniste peste societate.
Fiind o instituție care urmărește performanța și care se preocupă de construirea, în egală măsură, a unor idei, dar și a unor destine, universitatea trebuie să fie calibrată de un spectru de valori care să îi ghideze activitatea, are nevoie de repere de moralitate pentru ca performanța ei să nu fie doar o iluzie cantitativă și deloc calitativă.
Susținerea licenței a fost pe măsură. Vreo zece studente în sală, comisia, iar mie nu mi-a mers prezentarea PowerPoint. Am vorbit liber, ceea ce nu a fost prea bine văzut, fiindcă la finalul celor 15 minute, nu a spus nimeni nimic. După câteva secunde stânjenitoare, am ridicat din sprâncene, iar atunci mi-au fost puse două întrebări clasice, cinstite.
Formarea de sine e o grădinărire a sufletului și a minții. O formă de autodisciplină, care pretinde introspecția, răgazul fertil pentru studiu, ridicarea conștientă a exigențelor personale și gestionarea acceselor de „furie”. Asta le reușește celor care nu trăiesc „vegetativ”, din obișnuința de a subzista, precum plantele, dar și celor care evită nebunia iconoclasmului programatic.